Închid ochii și mă văd pregătind bicicleta cu care am strâns în ultimii ani sute de amintiri și kilometri. Același portbagaj, aceleași genți… Asigur, verific și încep să apăs ușor pedalele. E deja o rutină confortabilă, care îmi oferă răgazul de a mă concentra doar pe ritmul de pedalat și pe a admira priveliști. Pe a mă calibra și a mă bucura de libertatea nemărginită a zilelor pe două roți. O experiență la finalul căreia mă întorc mai prietenă cu propria-mi persoană. Mai înțelegătoare cu slăbiciunile mele. Dar și mai încrezătoare că pot duce lucruri cu mult mai dificile decât aș putea evaluez. Încă o victorie. Și una nu tocmai mică.
—
Istoria turei de pedalat a început în 2017, cu Siviu și Mihai pe El Camino, în Spania. În 2018 a fost ”importată” în România și ne-am alăturat mai mulți aventurii lor de a descoperi Moldova pe două roți, în opt zile de pedalat. În 2019 am pornit, tot opt zile, să explorăm Transilvania – de la Cluj la Brașov – pe două roți. Dar în 2020 pandemia ne-a anulat planurile de pedalat din luna mai, fără drept de apel. Perioada era plină de incertitudini. Însă aventura pe două roți era în continuare dorită. Așa că am stabilit să o amânăm pentru septembrie și să ne încărcăm cu optimism. Și cu antrenamente, fiecare după posibilități.
Ai zice că e mult din mai până în septembrie, nu? Dar săptămânile s-au dus ca nebunele și iată-ne tot mai aproape de ziua plecării. Planuri de trasee, cazări și obiective de vizitat. Achiziții de genți și alte accesorii. Discuții despre bagaje și optimizarea lor. Reglarea bicicletelor.
12 kilograme. Greutatea împărțită în două genți laterale, pe roata din spate, plus un rucsac mic deasupra, pe portbagaj. Am pus acolo haine de toate felurile. Încălțăminte de schimb. Trusă medicală. Cosmetice. Câte ceva de mâncare. Ulei pentru lanț. Loțiune de soare. Insulină și glucagon. Sac de dormit și saltea. Plus multe mărunțișuri. Cortul, vesela și mâncarea – cele mai grele – sunt la Mihai. El duce 15 kilograme.
6-13 septembrie 2020 – Tură de pedalat prin Maramureș. În ordinea numelor de pe tricou: Adina, Alex (Chiri), Ana, Cristi, Gabi (Angela), Florian, Mariana, Mihai, Silviu, Tiby
Ziua Zero
Sâmbătă dimineață am pornit, opt oameni în două mașini, spre Sighetu Marmației. Drum lung, cu entuziasm. La destinație ne-am întâlnit cu Adina, a noua membră a grupului. Și am mers împreună să vizităm Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
Clădirea care găzduiește muzeul a fost unul dintre penitenciarele de maximă siguranță în vremea comunismului. Și a rămas apoi în paragină până în 1993, când avea să se nască aici primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului. Locul spune povești cutremurătoare despre chinurile celor care au ajuns în închisorile din România în timpul vechiului regim. Nu-ți ajunge o zi întreagă să-i citești toate documentările, să vezi toate exponatele și să îți înghiți lacrimile care îți tot dau năvală de atâta nedreptate și cruzime!
După dușul rece de la Memorial a urmat răsfățul. Diana, prietenă de-a noastră și parteneră de drumeții, de loc din Sighet, ne anunțase că mama ei ne invită la masă. Noi i-am spus, mai timid așa, că suntem mulți la număr. Dar pare-se că asta nu reprezintă o piedică la maramureșeni, ci dimpotrivă, o provocare. Așa că ne-am conformat tradițiilor din părțile locului, fără să avem habar ce ne aștepta. Introducerea a fost cu horincă și veselie. Apoi am primit bunătăți multe și apetisante: brânză, cârnați, jumări, legume. Eram chiar flămânzi, pentru că ne hrăniserăm numai cu gustări întreaga zi. Dar Diana a găsit momentul oportun să ne potolească din înfulecat aperitivul și să ne anunțe că mai urmează și ciorbă, și sarmale, și plăcinte. Și nu glumea! Le-am mâncat pe toate cu poftă, pentru că erau bune tare, cum numai la o mamă acasă poți mânca. Așa că am bifat o zi introductivă reușită, încurajatoare, cu zero pedalat.
Ziua 1: Sighetul Marmației – Breb – 55 km
Dimineața ne-a întâmpinat cu un soare prietenos. Plus entuziasm – sau emoții multe (găsești aici versiunea de poveste a Marianei) – pentru ziua care urma să înceapă. Ne-am lungit destul de mult cu montarea bagajelor, plus verificarea roților, asigurat bagaje, pus ulei la lanț… Părea totul o operațiune complicată, dar cu care aveam să ne obișnuim tot mai mult, cu fiecare zi.
După prima poză de grup am pornit oficial cronometrele și pedalele. La vale, cu elan, până la prima intersecție. Șiii… Panăăă! Pauză de relaxare. În timp ce unii meștereau la roata buclucașă noi ceilalți ne ocupam să răspundem la întrebările trecătorilor curioși de prezența și direcția noastră.
Ne-am reluat drumul și, în scurt timp, am trecut de la asfalt la prima porțiune de offroad. Un drum strecurat printre gospodării, livezi și grădini, cu miros de balegă amestecat cu cel de iarbă proaspăt cosită. Feriți de trafic și aglomerație, aici primeam prioritate și binețe de la puținii șoferi cu care ne-am intersectat. Și am avut răgazul să ne calibrăm pe ritmul de mers cu bagaje, în grup, cu un ochi la cel din față și cu celălalt la peisaj.
Întorși la asfalt am stabilit ca obiectiv Mănăstirea Bârsana, unde am admirat arhitectura și detaliile sculptate în lemn. Bucuroși că am ajuns prin aceste locuri pline de tradiții și amănunte păstrate cu grijă. Mi-au plăcut oamenii. Veseli, senini, cu fețe luminoase. Și, duminică fiind, am întâlnit mulți localnici îmbrăcați în portul tradițional.
Am pedalat ziua întreagă prin sate curate, gospodărești, cu porți mari, din lemn sculptat cu măiestrie. Priveliștile ne erau pline de verdeață, presărate cu multe căpițe de fân și animale comestibile 🙂 Iar kilometrii care se tot adunau erau confirmarea clară că da, facem asta! Nu mai e cale de întoarcere!
La final de zi ne-am întreptat către campingul Babou din Breb. Era pe-nserate, eram obosiți, trebuia să montăm corturile, să ne grăbim la duș, dar un lucru știam sigur: eram ca într-un colț de Rai. Mai ales că am avut și bere!
Ziua 2: Breb – Săcălășeni – 56 km
M-am trezit printre primii și am avut timp să observ pe lumină toate micile detalii care împânzeau campingul Babou. Artă și flori peste tot! Tiby ne-a pregătit cafeaua, Mihai ne-a pregătit omleta… Noi, ceilalți, ne-am chinuit să ne pregătim pe noi. În ritmul melcului turmentat :)) Și, dacă tot se ridica soarele, am pus hainele la uscat o o sfoară întinsă între un pom și bicicletă, mândră de improvizația mea. Fără să realizez că razele alea aveau să însemne, mai încolo, căldură și chin.
Am plecat târziu și am dat piept curând cu o urcare lungă și toropitoare. Mușchii nu ne erau deloc încălziți, dar frunțile da! Căci soarele era deja puternic și sus, atotstăpânitor, iar transpirația izvora pe sub cască și se prelingea până deasupra ochilor.
Atunci aveam să descoperim urcările lungi, de anduranță, fără să avem habar că așa aveau să ne fie cam toate zilele. Căutam întrebările potrivite, care să atragă răspunsuri mai încurajatoare. Pentru că ”mai avem mult?” sau ”unde se termină urcarea?” nu păreau să ne scoată din impas. Dar ce întrebare sau ce răspuns ar fi putut face dealul să pară vale?
Așadar, am apăsat pedalele încetuc, cu cadență. Povestind, odihnindu-ne, gustând fructe din pomii de la marginea drumului și întorcând adesea privirile ca să admirăm priveliștile cucerite în urcare.
Pe când soarele începuse să se retragă spre apus ne-am dat și noi seama că nu aveam cum să dovedim toți kilometrii propuși pentru ziua respectivă. Așa că am mai tăiat din ei, am lăsat deoparte vizita la Baia Mare, și ne-am îndreptat către locul unde aveam să punem corturile peste noapte, făcând mai înti un ocol pe la biserica din lemn de la Coruia.
Pe-nserate, după o aprovizionare rapidă la magazinul din sat, ne-am îndreptat către un alt loc tare frumos și primitor: Camping Noroc. Gazdele – o româncă și un francez – ne-au primit cu multă căldură și cu pălincă. După ce am pus corturile am tot stat de vorbă, noi aflând poveștile lor și ei pe ale noastre. În română, în engleză, în franceză… Până când chitara, sau țânțarii, sau oboseala, ne-au trimis pe rând la culcare. Asta a fost noaptea când a plouat, o vreme. Singura ploaie din întreaga călătorie.
Ziua 3: Săcălășeni – Cehu Silvaniei – 60 km
Ne-am trezit cu corturile tare ude, din pricina unei cețe care curgea mărunt, așa că am renunțat la gândul de a le strânge uscate. În ton cu vremea, ne-am îmbărcat mai zdravăn, ca pentru o zi răcoroasă. Și am pornit să descoperim alte sate ale Maramureșului, în zi de sărbătoare mare, cu străzile goale și fără oameni pe câmpuri.
Totuși, n-a durat mult până când să începem să mai dăm jos din haine. Deoarece… deal! Iar lista pretextelor pentru opriri dese a rămas deschisă întreaga zi, pentru că ne-au tot ieșit în cale mere, pere și mure care invitau la degustare. Încet, încet răcoarea și ceața s-au dus și fix după prânz s-a ridicat deasupra noastră soarele arzător.
A fost o zi cu multe drumuri neasfaltate și, deci, fără trafic. O zi cu pene, rezolvate rapid. Drumuri prietenoase și ritm bun. Spre finalul ei părea să ne aștepte doar relaxarea, la pensiune. Până când a venit întrebarea: ”Unde credeți că se află pensiunea asta care se numește Panorama?”. Răspunsul, prieteni, e… sus, pe deal! Schimbă, schimbă! Și trage de tine, că mai e puțin!
Planul nostru măreț era să ne cazăm și apoi să mergem la cumpărături, pentru masa se seară. Plan întocmit pe când ne deplasam pe drum drept, să ne înțelegem. Dar, după ce am găsit bere rece la bar, ne-am mulțumit să încropim o cină din toate rezervele de mâncare de prin genți. Nu cred că am fi găsit vreo recompensă care să fi convins pe cineva să coboare la magazin și să mai urce încă o dată pe bicicletă până sus, la Panorama!
Ziua 4: Cehu Silvaniei – Boghiș – 70 km
Aveam deja o rutină. Trezit, spălat, îmbrăcat în hainele de pedalat, cafea, mic dejun, îndesat bagaje, prins genți pe biciclete, asigurat bagaje, umplut sticle cu apă, verificat roți, ulei lanț, loțiune de soare, verificat traseul, la drum!
Cred că asta a fost ziua în care am mers în ritmul cel mai bun, fără peripeții și surprize. Am întâlnit, în continuare, oameni zâmbitori și curioși peste tot în drumul nostru. Și oameni dornici să ne îndrume sau să ne ofere apă, ca să ne umplem toate sticlele.
Îmi amintesc o întâmplare faină, pe ultimul sfert de zi. Eram opriți la magazin, pentru că unii dintre noi aveau lipsă de cola :)) Un localnic ne-a întrebat ce planuri avem și ne-a recomandat un altă rută, pe prima străduță la stânga, apoi la deal, apoi iarăși stânga pe lângă stâlpul de electricitate… ceva de genul ăsta. L-am salutat și am încălecat pe-o șa. Până când a trebuit să descalec de pe ea. Căci drumul se lăsa cucerit numai cu sudoare și împins la deal. Cert este că în fața noastră, după un gard, a apărut și omul care ne îndrumase. Venise până sus, să se asigure că am nimerit pe unde trebuie! De-aici am mers câțiva kilometri zdraveni pe niște drumuri de pământ, peste dealuri, fără picior de om și fără mașini. Cu priveliște de la înălțime, peste toate împrejurimi. Preferatele mele!
Într-un final am ajuns și la campingul nostru, unde am dat direct cu ochii de piscină! Ne-am transformat imediat în niște copii gălăgioși, grăbindu-ne să mergem la duș ca să putem intra apoi la o bălăceală mică. Preț de două minute și jumătate, să zicem! Apa era rece și tulbure și verde. Dar am bifat aici și utilitatea costumelor de baie pe care le aveam în bagaje.
Ziua 5: Boghiș – Șuncuiuș – 64 km
Legenda spune că în fiecare dimineață niște bicicliști descălecau voioși, oarecum grăbiți, intrau în primul magazin care le ieșea în cale și goleau rafturile cu dulciuri! Multe eugenii, batoane, brioșe, napolitane, ciocolate, jeleuri, croissante și biscuiți le-au căzut pradă și au fost jertfite în aceste zile pentru energia biciclistului călător prin Maramu’ :))
Ziua a cincea a fost… cum să-i zic?… Chinul. Hai să mă rezum doar la cuvântul ăsta. Dar nu pe de-a-ntregul, ci numai cât să ne amintească de faptul că nu suntem în vacanță pe o plajă însorită, cu o carte în mână, ci că ne-am gândit să ne petrecem săptămâna pe biciclete, arzând mii de calorii zilnic.
Începutul a fost sublim. Nici 10 km nu aveam de la pornire când am întâlnit plăcuța pe care scria ”Muzeul de Artă Populară Ligia Alexandra Bodea”. Am bătut la poartă și ne-am aventurat să vizităm muzeul – o gospodărie tradițională plină cu obiecte vechi: costume populare, lăzi de zeste, fețe de masă, ceramică, oale, porțelan, obiecte de uz gospodăresc, mobilier și multe altele despre care am aflat de la ghidul nostru, Sandu Bodea, tatăl celei care a pus bazele acestui muzeu la vârsta de doar 12 ani.
După ce ne-am încărcat bateriile la muzeu am mai găsit și puzderie de mure, din care ne-am înfruptat pe săturate. Și așa, tot bucurându-ne de ce ne aducea drumul în cale, nici nu simțeam că mergeam la deal și numai la deal. Până când urcarea cu asfalt s-a transformat în urcare pe drum de pământ, cu pietre, săpat de ape. Și ne-am nimerit pe porțiunea asta fix în miezul zilei, cu un soare arzător deasupra!
Am parcurs câțiva kilometri în câteva ore, cei mai mulți dintre noi împingând la biciclete. Transpirația îmi curgea șuvoaie, în ochi. Pantalonii mă rodeau prin toate părțile unde cusăturile atingeau pielea. Iar bicicleta avea nevoie musai de două mâini și de frână pentru a putea fi stăpânită. Aici m-a salvat Mihai, care mi-a preluat cea mai mare parte din bagaje și mi-a împrumutat o pereche de pantaloni de-ai lui. Iar la cască am renunțat o vreme, căci nu contribuia deloc la împinsul bicicletei. Dar dealul ăla greoi nu s-a lăsat înduplecat nici așa.
În vârf am dat de pădure și pajiște verde, loc perfect pentru un prânz cu toate proviziile din bagaje. Am înfulecat cu poftă tot ce s-a pus ”pe masă” și ne-am odihnit nițel, cu gândul ăla reconfortant că am reușit. Că e gata. Gata pe naiba! Coborârea de pe dealul respectiv era chiar mai urâtă ca urcarea! Unul dintre șanțuri a fost atât de nărăvaș încât m-a aruncat din șa înainte să îmi fi dat seama că pornisem. Dar să merg pe lângă bicicletă și să o strunesc din frâne părea imposibil, vânătăile începeau deja să se înmulțească. Așa că m-am urcat din nou în șa și am gonit la vale, țopăind peste șanțuri și denivelări, cu gândul asumat că aș putea să experiementez în orice clipă zborul. Am scăpat și de data asta, am ajuns la capăt întreagă, cu adrenalina la cote înalte.
Ar fi mers o bere după peripețiile astea, dar mai aveam încă mulți kilometri de parcurs. Așa că ne-am scuturat de praf și am continuat pe asfalt, tot urcând, tot coborând. Într-un ritm destul de monoton, până când a apărut supriza serii: Silviu – cel de-al zecelea membru – care ne-a cam păcălit că nu va putea ajunge. La povești cu el, și făcând planuri pentru cină, am reușit să ducem bine și ultimele urcări, deloc blânde.
A fost ziua cea mai lungă dintre toate. Am oprit la restaurant după ora 19:00, am mâncat bine și apoi am gonit până la magazinul care se închidea la 21:00 ca să facem cumpărături pentru micul dejun. Cu ocazia asta ne-am folosit și luminile, ca să nu zicem că le-am cărat degeaba. Odată ajunși în camping am montat repede corturile și ne-am aventurat către dușurile în aer liber, care aveau, totuși, apă foarte fierbinte! Da, am constatat și că avem o cale ferată lângă noi, dar oboseala ne-a fost mai presus decât zgomotul trenurilor care au trecut peste noapte.
Ziua 6: Șuncuiuș – Valea Drăganului – 63 km
Cred că asta ar putea fi considerată ziua de relaxare. Deși am depășit 1000 de metri diferență de nivel. Am pedalat în cea mai mare parte pe asfalt, numai pe drumuri puțin umblate de mașini. Pe serpentinele dinspre Barajul Drăgan asfaltul era proaspăt așternut și ne-a alinat toată urcarea aia luuungă. Am avut chiar și multe porțiuni umbrite! Iar orele astea adunate, cu urcuș lin, fără trafic și fără surprize, ne-au oferit fiecăruia răgazul să ne mai ordonăm gândurile, să ne facem bilanțuri, să ne căutăm rezervele de puteri, să ne bucurăm de liniște și de resursele noastre nebănuite.
Am găsit și un restaurant fain, cu priveliște, chiar la capătul urcării. Și… nu cred că ți-am spus până acum… peste tot pe unde am mâncat am dat numai de bunătățuri foarte bine preparate. Știu că o să bănuiești că la cât de înfometați eram am fi ros și mesele, dar chiar am mâncat gustos și pe săturate. Dovadă că unii s-au întors acasă cu ceva kilograme în plus.
Coborârea de aici a fost ceva mai cu năbădăi, pentru că pe partea cealaltă a drumului printre munți încă nu era asfalt. Șoseaua era în lucru, plină de gropi, denivelări și pietriș. Însă asta nu ne-a împiedicat să gonim la vale, aruncând priviri în urmă, după câte-un hop, să vedem dacă n-am pierdut din bagaje.
Pe porțiunea asta unii dintre noi au reușit să se rătăcească, la o bifurcație. Când am ieșit mai puțini la număr a trebuit să dezlegăm misterul, să ne dăm seama cum ne-am pierdut unii de alții, pe unde anume, în condițiile în care nu aveam pic de semnal în nicio rețea. Din fericire ruta noastră era foarte bine stabilită, așa că a fost vorba de câteva minute până când să ne regrupăm. Și să ne întâlnim cu un alt prieten de drumeții de-al nostru, la care urma să rămânem peste noapte.
După ce am mâncat plăcinte bune și ne-am odihnit puțin, Dorin, gazda noastră, ne-a făcut turul gospodăriei lui de la Valea Drăganului, povestindu-ne despre principiile permaculturii. Am vizitat fiecare colț de grădină, am încercat să ghicim soiurile după frunză și ne-am minunat, ca niște orășeni rătăciți, de toate vietățile din curte: porci, vaci, capre, cai… Cina a fost cu roșii din grădină și brânză adevărată și nelipsita bere, cu care ne încheiam fiecare zi. Pentru relaxarea musculaturii! 😀
Ziua 7: Valea Drăganului – Gilău – 68 km
Încă 1000 m diferență de nivel și astăzi! Ne-am luat rămas-bun de la Dorin și am respirat adânc. Știam că va urma urcare încă de la început. Dar ce urcare să ne mai mire după atâtea zile și atâtea sudori? A fost frumoasă, rezonabilă. Am dovedit-o repede și am început să gonim la vale, pe un drum nu tocmai neted. Șanțurile și pietrele ne cam zdruncinau și adesea frânam, mai ales în curbele fără vizibilitate.
Dar ghinionul se trezise și el de dimineață, așa că nu am scăpat fără victime. Gabi a fost prima care a alunecat pe pietriș, într-o curbă, și a lăsat acolo ceva piele de pe umărul drept. Adina și-a julit și ea genunchii, pe același pietriș. Mai erau câțiva pași până la asfalt și ar fi fost totul bine. Dar n-a fost să fie. Așa că ne-am oprit pe marginea drumului și am scos trusele de prim ajutor, am curățat rănile, am dezinfectat, am bandajat.
La Bologa am vizitat moara de apă și cetatea, până la care am urcat pe picioarele noastre, căci nu aveam chef să mai împingem bicicletele la deal. Din păcate moara nu funcționa, iar cetatea era închisă, dar erau frumoase și așa. Tot aici a venit și ambulanța, pentru că o căzătură fusese mai buclucașă, cu efecte asupra unei probleme de sănătate mai vechi. Așa că am avut o pauză de reconfigurat traseul, împărțit bagaje, lăsat o bicicletă în sat, calculat rute și variante de criză.
Ne-am reluat drumul cu moralul mai scăzut, fără entuziasm și cu preocuparea să fie totul bine, până la final. Nu, n-avea să ne fie ușor nici drumul de azi. Dar a fost cu asfalt, fără cine știe ce trafic și cu vederi superbe peste dealurile peste care tot treceam. Vremea frumoasă, brândușele de pe câmp și veștile optimiste care veneau de la pacientul nostru au reușit să ne repare cheful. Ne-am mulțumit cu un prânz improvizat pe terasa unui magazin sătesc și am îndrăznit aici să bem din același pahar de cafea, pentru că aveam deja câteva zile întregi, petrecute cot la cot, mare parte în aer liber.
Iar după atâta urcare – de care nimeni nu se mai mira și nimeni nu mai ofta – a venit și valea cea lungă, cu recordurile de viteză. Băieții, care erau ceva mai în față, au depășit 70 la oră. Eu doar 60-ul. Iar la capăt eram toți cu gurile până la urechi de bucuria frumoasei coborâri.
Seara s-a încheiat într-un camping, la Gilău. Silviu și Florian au plecat să ia trenul spre București. Mihai și Cristi au pornit spre Cluj, să își lase bicicletele și să ia mașina. Noi, restul, am montat corturile, am făcut duș, apoi ne-am așezat grămadă, la povești. O altă legendă spune că aici nimănui nu îi era foame, dar că am ras cantități impresionante de alimente de tot felul până când ne-am dus la culcare doar ca să ne oprim din mâncat :))
Jumătate din distanță am parcurs-o între Gilău și Cluj. De data asta fără bagaje, ușurei și relaxați. Cealaltă jumătate a fost plimbare, mai mult la pas, pe lângă biciclete. În timp ce trei dintre șoferi erau plecați la Sighet, să recupereze mașinile, noi am vizitat Clujul, îndrumați de Adina.
Ne-am răsfățat cu cafea și prăjituri, ne-am relaxat în parc, am testat pistele pentru biciclete, am luat prânzul și câte o bere. Și ne-am mirat, cu voce tare – și mai tainic, pe interior – că am făcut-o și pe asta!
End!
Va mai urma…
Poze mai multe – în albumul de pe facebook
4 thoughts on “Cu bicicleta prin România: Opt zile de pedalat pe meleaguri maramureșene”