„Hai cu noi pe munte!”

Sunt lucruri pe care le poţi înţelege din cărţi sau le poţi exersa după tutoriale. Şi sunt lucruri pe care le înveţi abia după ce le încerci, după ce le greşeşti, după ce le încerci din nou… Pentru mine mersul pe munte face parte din categoria a doua. Iar ăsta ar fi unul dintre motivele pentru care m-am înscris, fără să stau prea mult pe gânduri, la cursurile „Hai cu noi pe munte!” organizate de ATE Club Albatros Galaţi. Acum, la final, nu ştiu să evaluez în prea multe cuvinte această experienţă. Dar pot spune cu siguranţă în numele meu şi al tuturor colegilor că a fost grozav. Şi că fiecare dintre noi este mai bogat cu ceva cunoştinţe, încercări, prieteni şi amintiri.

Pregătirea noastră pentru munte a durat cam o lună. Timp în care am participat săptămânal la cursuri, am ascultat, am luat notiţe. Am pus întrebări şi am încercat să pricepem. S-a discutat mult despre echipament, orientare, pericole şi conduita pe munte. Şi am adunat la un loc multe informaţii care mi-au dat de gândit şi de lucru. Pentru că n-aş fi crezut vreodată c-ar putea să îmi ia atât de mult timp să învăţ cum se foloseşte corect o busolă! Dar sunt mulţumită că măcar la noduri m-am descurcat ceva mai bine.

Lăsând gluma la o parte, apreciez sincer efortul lui Mihai şi Tibi, al Corinei şi al Marianei, de a pregăti cursurile care să ne facă viaţa mai uşoară pe munte nouă, celor începători. Şi faptul că şi-au sacrificat ore bune din timpul lor pentru aceste ore de teorie şi pentru aplicaţiile practice. Îi amintesc aici şi pe Gabi, Chiri şi Bogdan care au contribuit la rândul lor la educarea „micilor” elevi. Datorită lor cu toţii am reuşit să ne învingem temerile şi să ajungem în vârful peretelui de căţărare de pe faleza Brăilei. Alături de ei am învăţat să ne facem rucsacii în aşa fel încât să nu simţim că ducem în spinare pietre de moară. Şi tot prin efortul lor am petrecut două zile faine pe munte, cu surprize şi încercări care ne-au făcut să ne simţim ceva mai vii.

Weekendul petrecut în Măcin a fost un examen pentru fiecare în parte. Unii dintre noi ajungeau pentru prima dată acolo, deşi Munţii Măcinului se află la o aruncătură de băţ de Galaţiul nostru. Alţii nu mai dormiseră vreodată la cort. Şi probabil că fiecare plecase de acasă cu câte o grijă sau o teamă a lui. Eu una chiar nu mă credeam în stare să pot face faţă efortului. Însă, până la urmă, fiecare ne-am depăşit limitele şi ne-am dovedit nouă înşine că putem. Probabil asta fiind şi ultima lecţie pe care ar fi trebuit să o învăţăm la această şcoală.

Experienţele acumulate au fost multe, ultile, haioase, uşoare, noi, dificile… Am făcut primul traseu însoţiţi de vânt puternic, puţine picături de ploaie şi kilograme multe în spinare. Probabil fiecare gândindu-ne la ce-am mai fi putut lăsa acasă. Un tricou, un pachet de biscuiţi şi berea aiaaa… Au fost două zile pline, cu exerciţii de orientare – pe timp de zi şi pe timp de noapte, cu fluiere atârnate de gât, cu teste pe hârtie şi probe practice, cu traversări de poteci înguste şi coborâre în rapel.

Acum, privind în urmă, aş putea enumera măcar pe o pagină cuvinte care îşi schimbă însemnătatea acolo, în vârf de munte. Începând cu atât de preţioasa sticlă cu apă. Briceagul bun la toate. Inutilul telefon mobil. „Duşul” cu şerveţele umede. Şi multe alte lucruri care te amuză şi te sperie în acelaşi timp. Lucruri pentru care am fost pregătiţi şi pe care sper să le putem explica la rândul nostru altora, atunci când vom avea ocazia.

Participarea la proiectul „Hai cu noi pe munte!” organizat de ATE Clubul Albatros Galaţi mi-a adus o mare doză de energie şi de încredere. Pentru că am găsit aici o gaşcă de oameni frumoşi, curajoşi şi responsabili, alături de care mi-a fost drag să îmi petrec puţinul timp liber. În ordinea aleatorie nimerită la festivitatea de final, de pe Ţuţuiatu, îi amintesc aici pe toţi cei care au participat la această frumoasă aplicaţie finală: Roxana, Andreea, Noemi, Silviu, Cristina, Sorin, Alina, George şi Ana. Şi îi încurajez pe ceilalţi, care nu au reuşit să ajungă, să îşi caute în continuare drumul către cărările de munte. Pentru că asta facem cu toţii, mai des sau mai rar…