Ca şi când 50% din mine ar muta dealuri din loc şi celălalti fifti s-ar ascunde într-o scorbură întunecată. Îmi spânzur speranţele de orice rază de soare că poate, poate şi-ar face la rândul lor curaj să înflorească la fel ca cireşii tineri de lângă drum. Îmi umplu nările cu mireasmă de muguri şi mă îmbăt cu gândul că mi-e atât de bine pe cât mă mint că îmi este. Mă mir cum am reuşit să-i conving pe oameni să nu-şi facă niciodată griji în privinţa mea şi decid în unanimitate cu mine că măcar atâta bucurie le pot face. Să nu mă plâng. Primăvara pe care prefer mereu să dau vina pentru răzvrătirea mea şade ispăşită în colţ de fereastră. Numai ea ştie că se nimereşte odată cu vremea la care unii dintre noi nu mai au răbdare, încredere sau tărie. Sau niciuna. Număr până la douăzecişişapte, de două ori, şi îmi şoptesc aproape de ureche, în oglindă, că o să fie mai bine. Cu fiecare zi în plus, cu fiecare calorie în minus, cu fiecare om alături.
Tocmai… că îmi propun an de an să-i ţin piept. Dar nu prea reuşesc! Trebuie inclusă în programul de sezon 🙂
Cum pe-aici primavara vine mai devreme, inseamna ca si astenia a trecut, deja! Dar, daca vrei sa stii, am avut cam aceleasi sentimente, temeri si mirari. In fiecare an, aceleasi! Trebuie sa fie ceva nelalocul lui! 🙂