Când risipeşti în neştire ore şi îndoieli pe holuri de cabinete şi spitale îţi juri că o să mănânci mai sănătos, că vei face mai multă mişcare, că nu te mai enervezi, că bei mai puţină bere şi mai multă apă. Doar că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, şansele să îţi tratezi o boală doar cu promisiuni e tot mai mică. Aşa că… bagă timp, pastile, tratamente şi bani şi ţine minte: ai grijă de sănătate!!
Acum 3 săptămâni, seara, m-am trezit cu nişte dureri, amorţeli şi tremurături ciudate. Îmi priveam mirată degetele de la mâna dreaptă, care se mişcau în legea lor. A doua zi, cu aceleaşi degete pe jumătate nesimţite, am clickuit mult şi bine în căutarea de răspunsuri.
Dacă dai un search pe google despre amorţirea degetor ajungi în scurt timp să îţi comanzi sicriul şi să te pregăteşti de colivă. Sunt înşiruite acolo nişte boli atât de sofisticate încât am refuzat să cred că pot avea ceva atât de special. Mi-am zis: eu am o boală normală, din asta pe care să o pot ţine minte, daaaa?
Prin abilităţile de automedicaţie cu care am fost înzestrată, m-am dus de capul meu la farmacie. Mi-am zis iarăşi (am vorbit mult cu mine zilele astea!): am peste 5 ani de când nu mănânc carne. Cred că am ceva lipsă de B-uri. Aşa că i-am cerut farmacistei B12 cu magneziu & stuff. Vreo 50 de lei cu tot cu reducerea de pe card.
Ziua 3: Fac programare la medicul de familie. E deja vineri, aşa c-o să trec peste weekend cu toate întrebările şi mirările în spate. Nu e atât de grav încât să mă duc la urgenţe, dar degetele îmi amorţesc ziua şi, mai grav, toată noaptea.
Ziua 5: Plec de la birou mai devreme, să nu întârzii. Am programare la medicul de familie la 17:30. Desigur, asta e doar o formalitate. Acolo se intră tot pe sistemul „cine e ultima persoană?”. Aşa că mai aştept vreo 45 de minute la uşă. Doctoriţa mea de familie e la fel de nefolositoare de când o ştiu. Nu s-a schimbat nici de data asta. Să îţi dau analize? Nu ştiu… Mmmm, durează mult până reuşeşti să te programezi. Îţi dau trimitere la neurologie. Păi, unde găsesc un medic bun? Du-te aici aproape, la Dr. D, e medic bun, a ieşit la pensie dar încă mai face consultaţii.
Ziua 6: Marţi. Stau o oră cu telefonul în mână. Da, în mâna aia dreaptă, pe jumătate amorţită. Sun la toţi medicii neurologi despre care am găsit review-uri pe google. Obţin două progrămari pentru joi. La Dr. D abia pentru vineri. Sun din nou: dacă vin fără trimitere şi plătesc consultaţia, mă puteţi vedea mai devreme. Da, mâine, la 12:15.
Ziua 7, adică „mâine, la 12:15”. Fug iarăşi de la birou, în mare grabă. În sala de aşteptare îmi dau seama că e de aşteptat, nu glumă. Îmi scot cartea împrumutată de la colegu’ şi mă apuc de citit: „M-am hotărât să devin prost”. 50 de minute în sala aşteptare. Asistenta mă strigă, ameţesc când ridic capul către ea şi încerc să apreciez vestea cea bună: o să mă primească fără bani, cu trimiterea, că s-a eliberat un loc. Iarăşi vorbesc singură, în gând, Oare a murit cineva?
Dr. D… e vai de curu’ lui. La fel de pensionar ca ăia care aşteptau la uşă să fie consultaţi, ceva mai puţin ramolit. Îi povestesc tot ce am, îi zic că abia ce-am ameţit la uşa lui. Mă întreabă unde, cum şi cât lucrez. Se miră, dă din cap, îmi verifică reflexele şi zice apăsat în timp ce scrie o reţetă: o uşoară spasmofilie… Îi răspund, în gând, eşti bou cu D mare!
Ziua 8: Programarea la un alt medic, la cabinetul din spital. 50 lei. Îmi zice să vin după 12:00. Stau în sala de aşteptare până la 14:00. Dacă vă întrebaţi de unde mi-am cules atâta răbdare… Am avut pe cineva care să-mi ţină de urât, altfel plecam după prima jumătate de oră. Primesc o trimitere la RMN şi o altă reţetă de vitamine. Plus 100 de lei bulinele astea, că sunt cu absorbţie rapidă cică…
Ziua 9: Hai să-mi fac totuşi şi nişte analize, poate că salatele, dulciurile şi berea nu conţin chiar tot ce are corpul meu nevoie. 98 de lei un set de „analize de bază”. Am colesterolul mare, de la minieclere şi stres. În rest, totul e ok. Nu ştiu de ce mai iau încă vitaminele alea. Probabil pentru că am dat bani pe ele, ori ca să-mi ţină de foame în lungile ore de aşteptat pe holuri.
Îmi văd de viaţa mea, convieţuiesc paşnic cu amorţelile şi ameţelile. Aş intra în panică, dar nu ştiu să mă descurc cu mai multe boli în acelaşi timp 🙂
Ziua 13: Luni. Mă duc la RMN la 17:30. De ăştia îmi place maxim, că ştiu să fie punctuali! Mă bag în halat şi în papuci de hârtie şi mă pregătesc să stau degeaba, nemişcată, în aparatul cu zgomote ciudate. Oamenii sunt relaxaţi aici şi atmosfera e prietenoasă. Factură pe distracţia asta: 430 de lei
Ziua 14: Trec iarăşi pe la medicul de familie. O rog să-mi dea o altă trimitere la neurologie, că primul medic la care m-a trimis era prea… (bou) vechi. Zice: mă, am impresia că D ăsta s-a prostit de tot! Mie îmi zici? Deşteapta de tine m-a trimis la el! Concluzia: nu, nu primeşti două trimiteri, în aceeaşi lună, la aceeaşi specializare. Şi ce faci dacă ai nimerit la un incompetent? Mai aştepţi încă o lună… Ai grijă să nu mori!
Ziua 16: Mă duc la medic pentru citirea RMN-ului. Aştept 50 de minute la casierie ca să plătesc consultaţia, că tanti era plecată cu fiică-sa prin spital, să-i facă nişte analizele gratis. Mai aştept apoi încă vreo 15 minute la un alt ghişeu, să-mi făc fişă de pacient (care nu mi-a folosit la nimic!). Plus încă mai bine de-o oră la uşa medicului, pe acelaşi criteriu de „primul venit, primul servit. cei care au pile nu respectă regula asta”. Mi se verifică iarăşi reflexele, sunt bune toate. Problema e la cervicală, mi se explică rar şi exact, dar nu înţeleg un cuvânt. Am deja două săptămâni de nopţi dormite foarte prost, aşa că expresiile complicate sau străine nu mai ajung la destinaţie. Încă o reţetă, alte pastile, 135 de lei. Nu, nu se decontează pe asigurare.
Ziua 20: Aştept 2 ore pe un alt hol. Sunt ultima, după vreo şapte moşi şi babe. N-am nimic cu bieţii oameni, doar că mă enervează privirile lor care mă măsoară curioase. Nu mă încadrez în peisaj. Joc Skillz pe telefon, cu pauze de odihnit cervicala. E ultima consultaţie, sper!, înainte a afla cum să repar ce am stricat prin excesul de zel. Încă 50 de lei.
Iese asistenta, se întoarce cu un cuţit. Îmi dau seama că în sistemul ăsta de rahat medicii nici măcar nu au pauză de masă. Când îmi vine rândul, într-un final, doamna doctor mă primeşte veselă. Cam aşa e ea mereu. Ne cunoaştem de anul trecut, de când buşisem genunchiul. Se uită pe rezultatul RMN şi îmi prescrie rapid nişte proceduri pentru recuperare. Nuuu, nu din alea decontate prin Casa de Asigurări… Alea sunt programate deja până în iunie! Rămâne varianta cu taxă, disponibilă peste 2 săptămâni. Adaug încă 300 de lei la boala asta. La ieşirea din spital, un nene cu cervicala mai buşită decât a mea vrea să mă ducă cu maşina, acasă. Ca să-l iert că s-a băgat în faţa mea. Îi urez ceva de binele cervicalei şi plec în drumul meu, către birou.
Ziua 23: Mai am 11 zile până să încep recuperarea. Nu mai amorţesc, nu mai ameţesc, pentru că am citit singurică pe internet cam ce trebuie să fac. Dorm din ce în ce mai prost, cu gâtul pe un prosop făcut sul. Uneori mă doare spatele. Alteori nu.
În total au fost mai bine de 8 ore petrecute prin săli de aşteptare, fără a mai socoti şi drumuri, telefoane… Şi peste 1.200 de lei cheltuiţi pe consultaţii, medici şi analize. Au fost zeci de pagini citite pe scaune din plastic, incomode. Şi multe niveluri noi la joculeţe.
De ce am scris toată polologhia asta? Pentru mine, ca să-mi amintesc mereu să-mi cheltuiesc timpul şi banii pe lucruri care mă bucură şi mă ţin departe de boli. Nu invers. Şi-am scris-o, în primul rând, cu gândul la oamenii care au bolile alea complicate. Dacă eu m-am zbătut atâta pentru o boală mică, vouă cam cât de greu vă poate fi în sistemul ăsta?
Şi-am scris povestea asta pentru că am asigurare medicală în România de mai bine de 10 ani, ce p…a mea!
Concluzia!? Rămâneţi zdraveni şi sănătoşi, orice-ar fi! E cea mai ieftină, rapidă şi singură cale…
Descoperă mai multe la între noi fie vorba
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.