La fiecare început de vacanță de vară mă năpădesc amintirile și emoțiile din anii de școală. Mă văd în băncile de unde mi-a fost de atâtea ori teamă să plec acasă. Îmi pun o mână pe umăr și îmi spun ceea ce n-am auzit vreodată în copilărie… Te-ai descurcat bine, măi Ană, sunt mândră de tine! Notele alea chiar nu valorează atât de mult! Important este cine ești, cum crești, ce îți place, ce îți dorești. Importantă ești Tu! O să fie bine, vei vedea mai târziu când lucrurile astea n-or să mai conteze!
An de an mă reîntâlnesc cu copila crescută cu noduri în gât și-n stomac. An de an ne bântuie, pe mine și pe ea, amintirile clișeelor pe care mi le tot rulau adulții din jur. ”Nu contează ce note ai luat la obiectul x, pe mine Matematica mă interesează!”, mi-a repetat el la nesfârșit. Până am ajuns să îl urăsc, să detest și matematica, să nu vreau să mai aud vreodată de ea. ”Iarăși scrii!?”, mi-a reproșat ea de atâtea ori. Când mă zărea cu pixul în mână, mâzgălind pagini ce n-aveau de-a face cu temele de la școală. Ani mai târziu mi-am câștigat salariul din scris și s-au lăudat cu semnătura mea în ziar… Și m-am cufundat în revoltă, în frustrare… De ce n-a putut să fie școala aia blestemată despre scris? Că doar asta îmi plăcea mie să fac!
I-am urât cam pe toți adulții din viața mea, pe rând sau la un loc. Și pe părinți, și alte neamuri, și pe mulți dintre profesori. M-am urât și pe mine, pentru că nu reușeam decât să-i dezamăgesc, oricât m-aș fi străduit. Aveau mereu reproșuri. Aveau cuvintele urâte, tăioase, totdeauna la îndemână. Propovăduiau eșecul. În preajma lor mă simțeam mereu proastă, inferioară, leneșă, incapabilă. Niciodată nu erau mulțumimți, dar nici nu delimitau ce își doreau de la mine. Pretindeau doar mai mult. Era treaba mea să învăț mai bine, să iau note mai mari, să pricep chestii care pur și simplu nu îmi intrau în creier. Mai mult-ul lor plutea undeva la orizont și eu nu reușeam vreodată să îl ating. Doar aveam iluzia, uneori, până când venea vremea finalului de an școlar. Asta e cutia în care au rămas toți anii mei de școală, pe care am sigilat-o strașnic și pe care încerc să n-o mai deschid nicicum. Pentru că am muncit atâția ani, încoace, să mă ridic de-acolo de jos, de unde m-au convins adulții din viața mea că mă aflu.
Am înțeles, ani mai târziu, cine sunt oamenii ăștia care mi-au însoțit copilăria. De unde standardele lor. De unde traumele lor. Am înțeles binele pe care și-l doreau pentru mine fără să-l poată transpune într-un bine care să și ajungă la mine, să se concretizeze, să se simtă. Am înțeles grija, temerile lor pentru viitorul meu; pe care le-au împachetat în reproșuri. Am înțeles dramele prin care treceau ei atunci, dar pe care eu le-am trăit ca pe un abandon. Am recompus un puzzle-ul, piesă cu piesă, în mijlocul căruia m-am aflat. Și totul a căpătat logică. Și ura s-a tot diluat, s-a dus! Și sufletul meu a început să își găsească marginile și să le încapă pe toate. Și emoțiile mele au început să capete nume și dreptul să existe, să se manifeste.
Dar amarul ăla… de la finalul fiecărei clase, de la fiecare teză, de la finalul fiecărui examen… Ghemul care mă lăsa fără respirație când trebuia să țin piept nemulțumirilor… Notele mai mari… De ce mai mari la română decât la mate… Rușinea… Eșecul de a lua bacul fără a avea habar ce vreau să fac cu viața mea… În toți anii ăștia n-am reușit să mă vindec complet de a mă simți mică și proastă și de nimic. De a mă ascunde de ochii celor care ar îndrăzni să îmi spună că aș fi putut mai mult.
Au venit, în viața mea de adult, mulți oameni grozavi care au pus umărul să îmi clădească încrederea. Care au rostit cuvinte cu care aș fi putut crește atunci când creșteam. Care m-au încurajat atunci când mai degrabă voiam să fug, să mă ascund. M-am văzut în privirile celor care au avut ochi să mă vadă. Și mi-am construit încrederea și curajul, cărămidă cu cărămidă, învățând să îmi mai spun, din când în când, în oglindă, vorbele care m-ar fi crescut mai cu bucurie….
Astăzi, când știu că se apropie vacanța de vară, mă gândesc doar la elevi care pot merge acasă cu zâmbetul pe buze. Care se pot relaxa și distra din prima zi, fără să rămână zdrobiți de povara nemulțumirilor adulților. Mă gândesc la copii care primesc îmbrățișări, chiar dacă nu sunt premianți. Chiar și dacă sunt corijenți. Mă gândesc la părinți care își văd copiii străduindu-se, crescând, acumulând. Fiind pricepuți sau sensibili doar la anume ceva. Și se mulțumesc cu asta sau măcar învață să se prefacă a fi mulțumiți. Mă gândesc la familii discutând despre viitorul apropiat, despre pașii mici. În termeni rezonabili, concreți, fără să transforme o notă proastă într-un destin eșuat. Mă gândesc la profesori care nu mai jignesc, nu mai fac miștouri, nu mai sunt cinici sau bădărani. Mă gândesc și sper ca școala să rămână o amintire despre colegi frumoși, profesori dedicați și experiențe de neuitat, nu un cimitir al pretențiilor și reproșurilor.
Astăzi scriu despre asta pentru oricine are copii sau nepoți sau elevi pe care îi f…. continuu cu pretinse note și rezultate. Pentru părinții care, fără să conștientizeze, urcă pe umerii copiilor toate frustrările și dorințele lor neîmplinite. Îi vor mari, de succes, pricepuți, studioși, fără să-i întrebe: dar cine ești Tu, copile? ce îți place? ce îți dorești? ce îți place la școala aia? ce te chinuie la ea? unde ai nevoie de ajutor? mai poți duce? Pentru elevii care au dreptul să se bucure de timpul lor liber și de copilărie fără să se ferească de priviri dezaprobatoare și de standarde.
Astăzi scriu despre asta pentru că face parte din mine. Pentru că port durerea și frustrarea și mai scap cutia din când în când. Dar, după ce o inund cu lacrimi, le-așez pe toate frumos la un loc și le port mai departe. Pentru că fac parte din mine, pentru că m-au construit așa cum sunt. Azi.
* titlu de la The Mono Jacks
Foto: freepick
Descoperă mai multe la între noi fie vorba
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.