Opt zile pe bicicletă şi un rucsac de amintiri – marea aventură a lui 2018

Opt zile pe bicicletă şi un rucsac de amintiri - marea aventură a lui 2018

În cifre, experienţa se traduce în opt zile de pedalat prin 4 judeţe. 35 de ore puse cap la cap peste 410 kilometri de drumuri şi 6557 metri diferenţă de nivel. 7 biciclete zdravene plus multe kilograme de bagaje. Zile de concediu, antrenamente, pregătiri şi o dorinţă imensă de a cutreiera ţara pe două roţi. Cu toate astea, nici la început şi nici la final nouă nu ne-a păsat de cifre ori statistici. Poate cel mult de gradele din termometre. Iar provocările şi junghiurile pe care ni le-am numărat fiecare rămân acolo, inside, ca să ne reamintească mereu cine suntem şi cât de mult mai putem. Mai ales din punctul de unde am zis „nu mai pot” 🙂

Când pedalezi deja de ore bune, printre munţi, pe drum uitat de oameni şi de asfalt, ai timp să te împrieteneşti cu toate gândurile care-ţi mai hoinăresc prin minte. Să iei la tine-n suflet pozele pe care nu mai ai vreme să le surprinzi cu telefonul. Să zâmbeşti larg cât ţi-e cărarea de lată. Să te minunezi de orice floare şi nor şi copac cu recunoştinţa că ţi-au făcut călătoria mai frumoasă. Uneori apari tu ca un intrus în peisajul lor, o pată de culoare pedalând uşor la deal, pe drumul care nu vede prea des musafiri de departe. Alteori vine el, peisajul, făcându-şi loc în povestea ta. Şi îl simţi împletindu-ţi-se în plămâni, ori cu respiraţia grea, ori cu sudoarea de pe frunte. Mai că nu ţi-ar păsa atunci de nimic, dar gândul că trăieşti clipa aia o singură dată te face mai prieten şi mai îngăduitor cu orice şi oricine. Şi cu tine.

M-am trezit undeva anul trecut să exclam că „vreau şi eu!” la propunerea turei de pedalat prin Nordul Moldovei. Am obiceiul să zic asta destul de des, dar am şi ambiţia să mă ţin de cuvânt. Singura problemă ar fi fost că nu ştiam dacă mă ţin balamalele. Dar cum nu s-a trezit nimeni să mă descurajeze la momentul respectiv, am început să lucrez pe partea cealaltă, la pregătirea fizică şi psihică.

Ce îţi trebuie ca să pleci brambura, pe bicicletă, câteva zile în şir?

1. Zile libere. Am fixat perioada în calendar şi am anunţat la birou. Ca să mă conving întâi pe mine, în oglindă, că voi face asta!

2. Antrenament. Nu ştiu alţii câtă încredere au în rezistenţa lor, dar pentru mine este vital să anticipez ce urmează să mi se întâmple. Aşa că am început anul cu antrenamente săptămânale la spinning. Adică pedalat indoor. M-au ajutat video-urile cu urcări nasoale proiectate în sală şi m-a ajutat mult Ciprian, instructorul, fără ca el să aibă habar pentru ce anume transpiram în fiecare marţi şi joi. El şi „cadenţa” merită fiecare câte o bere, cel puţin!

3. Bicicletă. Desigur. O am pe Focus a mea, roşie şi frumoasă şi prea puţin folosită. La o evaluare făcută de Mihai a reieşit că e bună, deci nu aveam cum să-mi fac mai multe griji pentru bicicletă decât pentru biciclist.

4. Coburi. Şi odată cu ele experienţa nouă de a căra bagaj pe biclă. Le-am luat de la Lidl: încăpătoare, practice, cu huse de ploaie, 50 de lei / 2 bucăţi.

5. Bagajul din coburi. Asta da provocare! Cum să faci ca să cari cu mult mai puţin decât ţi-ar putea trece prin minte? Mi-am selectat hainele de vreo 3 ori până să ajung la formula minimalistă, am luat mâncare doar cât să nu mor de foame prin vreun şanţ şi am apelat la toate tehnicile de a reducere a bagajului învăţate la munte. La final am ajuns pe la 10 kg, plus un set de haine mai groase pe mine.

6. Bilete de tren. N-am avut şansa să găsim bilete pentru biciclete la CFR InterRegio. Aşa că le-am demontat, le-am ambalat şi le-am montat la loc pe un alt peron de gară, la Suceava.

7. Sindolor, loţiune de soare şi bere, măcar din când în când. Prietenii ştiu de ce 🙂

Despre întreaga experienţă şi jurnalul pe toate zilele am scris un articol amănunţit pe blogul Albatrosului. Transcris dintr-un caiet în care scriam seara – în pat, pe genunchi, în cort – cu un zâmbet lipit pe faţă cu adezivul cel mai de calitate. Cum să nu te bucuri? Cum să nu-ţi fie bine?

Am încercat de atunci încoace să îmbrac experienţa asta în ceva, să îi aleg un nume mare sau să îi dau o semnificaţie aparte, însă nu mi se pare nimic potrivit. Am doar aşa sentimentul că rămâne un acel ceva nenumit al nostru, al oamenilor care ne-am luptat acolo, fiecare cu demonii lui. Şi nu-mi rămâne decât să-mi exprim recunoştinţa pentru că am fost un grup unit, vesel, optimist, plin de ambiţie, într-o armonie firească pe care nici ploaia şi nici oboseala nu au reuşit să o tulbure. Mai mult de atât pot spune doar pozele adunate de la toată echipa de pedalat

Zilele pe bicicletă au fost toate diferite. Ca lungime, intensitate, peripeţii, vreme şi oameni întâlniţi. În prima zi* am pornit de la Galaţi până la Suceava doi inşi – Mihai şi cu mine. Cu trenul. Apoi, de pe la miezul zilei, am pedalat către Rădăuţi pe un drum european încadrat de nori superbi. 40 de kilometri cu un vânt puternic din faţă din cauza căruia aveam să răcesc pentru toate zilele care urmau să vină. Dar atmosfera era faină şi şoferii care ne salutau ne dădeau parcă şi un elan în plus.

Dimineaţa următoare a început devreme, cam prea devreme! Au ajuns la destinaţie şi băieţii din Bucureşti şi Braşov. Ne-am aşezat împreună la primul mic-dejun în gaşcă, am făcut prima poză de grup şi ne-am pornit încet, părăsind Rădăuţiul. Ziua a doua* a însemnat un drum frumos şi destul de lejer, fără prea multe maşini, însoţit de peisajul frumoaselor sate moldoveneşti. A fost ziua în care ne-am învăţat numele – cei care nu ne cunoscuserăm înainte de această tură – şi în care ne-am cântărit din priviri bagajele de pe bicle. În mintea mea răsuna adesea întrebarea: Ce cară băieţii ăştia? Parcă fetele erau alea care îşi luau prea multe, nu? Am făcut popasuri multe de pozat, de bere, de pene de tufiş, de îmbrăcat, de dezbrăcat… poveste veche a bicicliştilor. În Putna ne-am prins foamea şi ne-am oprit să mâncăm. Dar tot acolo ne-a prins şi ploaia zdravănă, care nu părea să se lase dusă. Aşa că am vizitat mănăstirea şi apoi am găsit loc de cazare pentru noaptea care se apropia deja. Tot 40 de kilometri am numărat şi azi, mai puţini decât era în plan.

În cea de-a treia zi* am încercat să fim matinali şi să ne punem rapid în mişcare. Am încercat şi atât. Abia pe la ora 10:00, după tradiţionala poză de grup, am încălecat pe biciclete. Direcţia: Suceviţa. Ne-am intersecatat iarăşi cu un nor ploios, ne-am mai testat pentru câteva minute pelerinele şi husele de ploaie, dar apoi a apărut soarele care ne-a însoţit pe restul zilei. Asta a fost ziua în care am experimentat primele dealuri şi gâfâieli zdravene. Scrâşnit din dinţi pe ultimele porţiuni de urcare dar şi coborâri la peste 50 km/h. Era duminică şi drumul nostru prin sate se intersecta cu oamenii ieşiţi de la biserică. Am primit saluturi multe şi zâmbete fascinate de la localnicii surprinşi de apariţia noastră. Până şi Poliţia ne-a salutat în Nordul Moldovei. La Suceviţa am vizitat mănăstirea, ne-am căutat un loc cu mâncare şi am decis să mai continuăm drumul o bucată de timp, căci eram cam în urmă. Am trecut de la asfalt la drum forestier, că doar de asta avea cu toţii MTB-uri. Şi ne-am continuat urcarea printre având ca destinaţie Gura Humorului, care era dincolo de dealuri. Aveam să aflăm peste câţiva kilometri că drumul iniţial, cu pietriş, se transforma în altul plin de noroaie şi care urca tot mai încăpăţânat la deal. Ne-am murdărit ca nişte porci şi am împins la deal bicicletele şi bagajele de ne-au ieşit ochii. Drumul nu era tocmai cel mai corect – cum aveam să descoperim a doua zi – dar era totuşi un drum, care mergea în direcţia bună. Ne-au ciuruit acolo nişte gâze minuscule care pişcă ca nişte draci invizibili şi ne-am chinuit cu împinsul la deal al biclelor până am dat de o zonă mai dreaptă, numai bună de pus tabăra peste noapte. O zi cu 52 de kilometri şi multe calorii consumate.

Cântă cucul bată-l vina, de răsună-n Bucovina”… cam aşa ne-am trezit luni dimineaţă. Am luat micul-dejun pe un trunchi de copac şi am continuat drumul prin pădure timp de câteva ore. Tot urcare, nămol, crengi, push-bike, coborâre, necazuri la o frână, rătăciri pe hartă şi iarăşi mult noroi. Ziua a patra* părea să fie cea de încercare şi răbdare dusă la extreme, dar cărarea bătătorită, marcajele galbene şi un izvor ne-au arătat într-un final drumul către civilizaţie. La marginea primului sat ne-am dat seama cam cât de murdari eram, din cap până în picioare. Şi noi şi bicicletele. Aşa că ne-am folosit de pârâul din dotare pentru a ne spăla bicicletele şi ceva haine. Şi abia aici mi-am dat seama că a doua pereche de încălţăminte chiar îmi prindea bine, dincolo de volumul şi greutatea în plus. Mi-am întins pantalonii la uscat pe bicicletă şi… hai la vale, că de urcat am tot urcat! Ne-am aşternut fiecare câte un zâmbet de învingător, după lupta cu noroaiele, şi ne-am dus cu viteză pe coborârea prin sate şi printre câmpuri cu flori. Ne-am oprit pe la Mănăstirile Humor şi Voroneţ, am făcut poze multe şi ne-am bucurat de vremea perfectă pentru pedalat. Acum să nu credeţi că ne-am dus pe la toate mănăstirile din evlavie, dar altceva nu prea ai de vizitat prin partea asta de ţară. Şi, aşa cum zicea şi Mihai, aveam nevoie de nişte repere care să nu pedalăm aşa în neant.

În a cincea zi* ne-am trezit mai devreme şi… am plecat mai târziu! Aveam de pregătit micul-dejun cu toată echipa, am strâns haine de la uscat, am băut cafeaua, ne-am dat cu loţiune de soare căci razele ardeau de dimineaţă, am oprit pe la farmacie pentru pişcăturile bestiilor de duminică seara. Şi am pornit la pedalat cu spor, cu pălăvrăgeală din mers, pauze scurte la umbră pentru gustări sau pozat. Drumul ne este frumos peste tot, nu foarte multe gropi şi destul de lejer. Plus că e fain în gaşcă mai mare, găseşti mereu ceva de discutat cu cineva. Targetul zilei era de 65 de kilometri, pe un drum uitat de lume, către Ostra. După ce am trecut de sat am rămas doar noi şi drumul nostru, rareori intersectându-ne cu câte o maşină. Drum prost, plin de gropi, construit pentru o exploatare minineră de mult părăsită. Dar noi nu mergeam cu privirile în asfalt, ca să-i numărăm neajunsurile. Ne uitam mereu în jur sau către cer, iar peisajul şi senzaţia de pe două roţi erau perfecte. Mai întrebam fiecare în gândul lui: „Mai urcăm mult??” Şi ne răspundeam tot fiecare cu un înghiţit în sec. Ştiam că da. Dincolo de diferenţa de nivel de 1291 de metri – la finalul zilei – am avut parte de multe porţiuni de umbră şi de o linişte nefirească pe care numai noi o tulburam. Am făcut două QOM-uri pe urcare, semn că nu trec prea mulţi biciclişti pe acolo, dar am şi numărat kilometrii şi curbele de pe urcare de parcă ne aştepta salvarea la final. Sau poate că da, salvarea noastră era coborârea lungă. Şi cafeaua la dozator de la prima benzinărie. Am ajuns la căderea serii, undeva spre 69 de kilometri, la Cotârgaşi. La o mănăstire unde merg de mulţi ani şi unde ştiam că o să fim primiţi ca acasă. Am mâncat zdravăn aici, cât pentru toate caloriile arse în ziua asta de heirup.

Dimineaţă, la mănăstire, am continuat cu mâncatul zdravăn, căci la ei nu există mic-dejun. Fiind miercuri, am testat varianta de post: mâncare de păstăi, ciorbă de fasole, vinete, ceapă, usturoi, ceai. Apoi am plecat la vale cu viteză, căci ne aştepta o zi de relaxare şi de coborâre, măcar până la Poiana Largului. Deşi plecaserăm de acasă cu două zile mai târziu decât era planul iniţial, din cauza ploilor, abia în ziua asta am realizat cât noroc am avut cu vremea. Pentru că soarele începea să ardă cumplit în miezul zilei şi aproape că nu mai găseam plăcerea pedalatului „la rotisor”. În ziua a şasea, în Poiana Largului, grupul s-a împărţit în două. Trei dintre oameni trebuiau să ajungă în Bucureşti şi au plecat tot pe bicicletă spre Bicaz, la gară. Noi, restul, ne-am dat întâlnire cu Ceahlăul mai de aproape. Am tot pedalat pe drumul conturat la poalele muntelui, am făcut puzderie de poze, am prins urcări pe la umbră şi coborâri unde am depăşit viteza legală – prima dată în viaţa mea 🙂 Pedalam cu toţii voioşi, spre Durău. Probabil că fiecare avea în minte un duş, mâncare, bere. Ce nu luaserăm în calcul a fost drumul prin soare plin şi ultimii kilometri până la camping unde ne-am topit pe şosea. Eram doar noi, în mijlocul cuptorului, şi abia dacă mai găseam urme de umbră să ne adăpostim. La final am numărat 55 de kilometri şi destul de mult la deal. După ce am pus corturile şi am degustat din proviziile noastre lumea părea deja mai frumoasă. Am lenevit, ne-am spălat haine şi ne-am savurat fiecare porţia de linişte binemeritată. Era devreme când am ajuns, aşa că am avut timp să ni se facă iarăşi foame şi să mergem în staţiune pentru cină şi bere. Ne-am întors târziu, leşinaţi de somn. Şi nu se mai ştie dacă a sforăit cineva sau nu.

Ziua a şaptea… nu ne-am odihnit! Mai aveam încă multe în plan. Vroiam să ajungem şi noi pe la Bicaz, dar pe drumuri mai sălbatice şi mai frumoase. Recomandarea unui tip întâlnit la un popas era un drum forestier care ocolea Ceahlăul prin partea dreaptă, nu pe stânga pe unde sunt rutele cele mai populare. Am pornit pe un drum care părea din ce în ce mai sălbatic, tot depărtându-ne de ultima casă, de ultima maşină. Cumva am avut mereu senzaţia că asta nu neliniştea pe nimeni, dimpotrivă, erau zonele pe care ni le doream, le preferam. Nu are rost să mai zic că mergeam mai mult la deal şi că aveam pe alocuri senzaţia că o să ajungem în vârful muntelui dacă o ţinem tot aşa. Locuri multe de pozat, cer frumos, drum prietenos şi pedalat fără surprize. Ajungem sus, adică cel mai sus unde ne purta drumul, admirăm privelişea şi apoi gonim la vale. Cumva m-am obişnuit foarte bine şi pe coborâri cu toate bagajele alea pe spatele bicicletei, nu prea mai frânez atât de des. Prânzul ne prinde prin pădure, dar mai avem destule conserve, legume şi alte bunătăţi cât să mâncăm zdravăn şi să mai uşurăm din bagaje. Apoi încă o porţiune de drum şi ajungem în Bicazul Ardelean – patru oameni, patru biciclete, sub priviri tot mirate ale localnicilor. Aici are loc a doua despărţire a grupului. Luăm o îngheţată înainte de despărţire iar ceilaţi doi băieţi din grup pornesc şi ei spre gara din Bicaz, la vale. Eu şi Mihai… la deal. Spre Lacul Roşu. Nu, nu mai era chiar puţin şi nici uşor până acolo. Dar de când trecusem prin dată prin Cheile Bicazului mi-am dorit să ajung acolo pe bicicletă. Şi ce ocazie ar fi fost mai nimerită decât asta? Era joi, era frumos, iar oboseala părea să aibă o răbdare nespusă cu noi. Drum cu asfalt proaspăt turnat, orele răcoroase ale amiezii, zi de joi fără cine ştie ce turişi, tarabe închise, maşini puţine şi Cheile Bicazului frumoase, liniştite, fix aşa cum erau în tabloul din mintea mea. Mi-a fost mai uşor la deal cu ochii cocoţaţi pe bolovanii cheilor, iar serpentinele s-au dus rapid. Probabil că asta e ziua care explică cel mai bine cam cât de mult poţi să duci atunci când faci ceva cu plăcere şi entuziasm. Când eşti fix acolo unde îţi doreşti să te afli şi totul este în armonie cu tine. 50 de kilometri de pedalat cu 1530 de metri diferenţă de nivel!

Campingul unde am rămas peste noapte părea un colţ de paradis. Dimineaţă am ieşit din căsuţă şi am dat cu ochii de bolovanii imenşi ai Cheilor Bicazului, în constrast cu verdeaţa crudă din curtea unde ne aflam noi. Începutul a fost coborârea a ceea ce urcaserăm cu o seară înainte. Drum repede şi rece printre chei. Dar nu ne mai ducem pe hartă în sus, către Neamţ, căci direcţia noastră este spre Sud, către casă. Traversăm un sat lung şi parcă pustiu. Ca multe alte sate. Oamenii au de lucru la orele la care pedalăm noi şi doar copiii care ies de la şcoală ne mai apar în cale. Părăsim apoi satul şi pornim iarăşi prin sălbăticie. La o stână ne trezim în mijlocul multor câini. Număr vreo 14 şi abia mai târziu văd că mai erau unii care nici nu se clintiseră de la umbră. După ce vorbim puţin cu unul dintre ciobani plecăm mai departe pe drumul forestier. În direcţia greşită, aşa cum aveam să aflăm vreo câţiva kilometri mai sus. Decidem aici că nu e cazul să mai facem experimente cu trecutul peste dealuri, aşa că ne întoarcem până aproape de stână şi ajungem uşor pe drumul nostru iar apoi la destinaţia care însemna finalul off-road-ului – Făget. Discutaserăm pe drum să căutăm o cazare, dar locul ăsta nu părea să fi atras vreodată turişti. Nu prea aveam opţiuni decât să mai pedalăm câteva ore bune, pe asfalt, prin multe localităţi. Din lipsă de sălbăticie, obiective turistice, peisaj, linişte şi multe alte amănunte cu care ne obişnuiserăm, când am trecut în judeţul Bacău ne-am hotărât rapid că e vremea să gonim spre gară şi să dormim în paturile noastre. Uşor de zis, greu de făcut, căci mai aveam puţin timp până la ultimul tren. Am uitat de junghiul care mi se înfipsese cu câteva minute în urmă în genunchi. Am pedalat ca nebunii către Ghimeş, pe drept, la vale, prin gropi şi cu un rânjet pe feţe. Hai, că poţi! Am prins trenul cu câteva minute înainte de plecare şi ne-am urcat în el fără bilete, prăfuiţi, transpiraţi, dar întregi şi hotărâţi. Asta era ultima zi63 de kilometri, 1289 metri diferenţă de nivel. Trenul nostru ne ducea până la Tecuci, unde aveam de schimbat cu altul, tot contra-cronometru. Am călătorit la ambele trenuri cu „naşul”, căci controlorii cereau bani şi apoi se făceau că uită să mai dea bilete sau inventau tot felul de învârteli. A fost ok pentru noi şi oarecum amuzant. Singurele probleme erau apa şi mâncarea puţine, căci orele astea cu trenul nu fuseseră luate în calcul.

Da, îmi amintesc că am zâmbit mult până acasă. Dar şi că eram moartă de oboseală. Undeva între aţipit şi realitate rememoram toate zilele, la rând, şi nu-mi venea să cred că am fost eu acolo, că a fost adevărat. Nu pot să le explic nici astăzi, celor care mă întreabă, cam cât de fain înseamnă „fain!”. Cât de line ne-au fost drumurile, chiar şi alea la deal. Cum am trecut peste dureri şi oboseli, cât de amuzant a fost să inventăm glumele noastre şi cât de reconfortantă poate fi o asemenea călătorie pe două roţi.

În cele mai frumoase aventuri din viaţa mea m-am dus fără aşteptări şi fără pretenţii, mulţumită şi numai cu speranţa unei noi experienţe. Şi îmi sunt recunoscătoare în faţa oglinzii pentru gândurile şi fricile pe care le-am lepădat pe drum, ca să pot ajunge la un final de care să îmi amintesc mereu cu plăcere. Va mai urma!!

* Numărătoarea zilelor de aici nu corespunde cu cea de pe Strava. Acolo am început cu ziua zero, până la momentul în care ne-am adunat toată gaşca. Dar aici mi-a fost mai simplu să le găsesc în amintire în ordinea lor cronologică şi firească

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.