Prima drumeţie în Retezatul stâncos, tărâmul lacurilor glaciare

Sunt încă locuri atât de ferite şi de frumoase în România încât să te încarci cu bucuria că te-ai născut aici şi că poţi avea parte de ele. Printre ele şi meleagurile marcate pe hartă cu multe picături de albastru, puzerie de tăuri în Retezat.

Trebuie să recunosc că nu prea aveam idee unde mergem. Ştiam muntele ăsta frumos şi îndepărtat din câteva poze de pe facebook, în grupul umblăreţilor pe munte. Mi-am printat şi o hartă cât mai clară, cu toate marcajele şi punctele de interes. Am citit despre durata şi dificultatea traseelor, despre locul şi condiţiile de cazare, am pregătit tot echipamentul necesar şi am pornit la drum. Dar n-am avut timp să studiez mai multe despre frumoasele nuanţe de verde, gri şi albastru din toate pozele Retezatului. Mă bazam mai multe pe George, ghidul nostru.

Prima de zi de călătorie a însemnat pentru noi, cei porniţi din Galaţi, multe ore de stat cu fundul în maşină, popasuri, poveşti despre „pe unde am umblat” şi „unde mai mergem” şi bucuria unei zile de vineri în miniconcediu. Abia pe seară ne-am luat rucsacurile în spinare şi am pornit pe ultima porţiune, la picior, către Cabana Pietrele. Am mers ceva mai bine de o oră şi jumătate, făcând cunoştinţă cu primii bolovani ai muntelui care avea să ne găzduiască în următoarele zile.

La Cabana Pietrele era fix cum ne place nouă. Ceai cald, vin fiert, semnal zero la telefon şi curent electric doar două ore, seara. Mâncare bună, linişte, curăţenie şi numai oameni potriviţi peisajului. Exact atmosfera pentru un weekend fain şi exact „picanteriile” cu care să te amuzi pe seama celor dependenţi de smartphone.

Prima zi de hoinăreală s-a anunţat plină şi matinală. Am pornit de la 1480 de metri şi aveam să ajungem la 2500. Bine, nu era musai, dar ce altceva să faci pe munte, fără semnal? 🙂 Am început ziua cu o urcare zdravănă şi acomodarea cu roca poroasă a Retezatului. Talpa îţi rămânea mai mereu unde o fixai, aşa că mersul ne-a fost cu spor şi la deal şi la vale. Am străbătut Valea Rea şi ne-am oprit să facem poze la toate tăurile mai mici sau mai mari de pe traseu, ochiuri de apă care ne tot făceau poftă de înot şi leneveală.

Încet, încet am ajuns la poalele muntelui ăluia mare – Peleaga. Era spre ora prânzului şi ar fi mers ceva la „ghiozdane”, dar am decis împreună, cei nouă din grupul nostru, să ajungem întâi pe vârf ca să merităm recompensa bunătăţilor cărate în spate. Ce să mai zic… paşii mari de până atunci, din piatră în piatră, s-au transformat în paşi ceva mai mici pe ultimul grohotiş către vârf. A fost puţin obositor, dar e mereu amuzantă urcarea cu vreun Albatros în preajmă. Prietenii ştiu de ce…

După cucerirea Vârfului Peleaga (2509 m) am făcut tradiţionala poză de grup, ne-am bucurat de priveliştea deschisă către toate zările, am pozat pe săturate şi ne-am îndreptat privirile către următorul vârf, pictat şi el de în aceleaşi nuanţe încălzite de lumina soarelui unui sfârşit de septembrie. Ne aflam într-un tărâm al munţilor sălbatici în care parcă n-ar avea cum să-ţi fie teamă sau urât sau dor de casă. Nici măcar nu aveau cum să te doară genunchii, pentru că după coborâre şi masa de prânz ne-am cocoţat pe Vârful Păpuşa, cu un metru mai scund decât Peleaga. Iar de aici a început drumul înapoi către cabană, pe la Galeşul şi Tăul dintre Brazi – alte două lacuri care îţi taie răsuflarea şi te fac să promiţi că o să le mai faci o vizită cât mai curând.

Umblătura din prima zi s-a prelungit undeva la 12 ore, în ritmul oamenilor veniţi în vacanţă. Vremea a fost răbdătoare şi blândă cu noi, aşa că am avut vreme şi de cules afine, şi de povestit, şi de poposit. La masa de seară eram totuşi frânţi cu toţii iar eu una n-aş fi crezut că aş mai putea fi aptă de mers. Dar după mai bine de 10 ore de somn… duminică a fost o nouă zi de explorat un munte căruia – nu degeaba – i se spune „tărâmul fermecat cu ochi albaştri”.

A doua zi am avut drept ţintă Vârful Retezat şi chiar dacă eram deja prieteni cu roca nu ne-a fost deloc monoton drumul. Norii de ceaţă au dansat ziua întreagă prin jurul nostru, ridicându-se şi coborând fără oboseală. Deşi am avut mereu telefoanele şi aparatele de fotografiat la îndemână ne-a fost imposibil de surprins spectacolul rotocoalelor de ceaţă. A fost un traseu cu mai puţine lacuri, dar am avut merişoare destule în schimb. Bucurie tot mare pentru noi.

La poalele Retezatului iarăşi foame! (cel puţin în stomacul meu) Şi aceeaşi promisiune: că urcăm, că mâncăm… Doar că urcuşul ăsta era mai dificil, cu ceva căţărare şi agăţat de stânci. Iar sus, pe vârf, vântul rece mi-a Retezat orice pofte, sugerând să pun toate hainele pe mine, plus mănuşi. De aici şi bucuria că nu e totuşi în zadar să îţi iei la tine haine de frig, de vânt, de tot ce poate apărea pe neprevăzute acolo sus, pe munte.

Dincolo de oboseală şi de traseele lungi, Retezatul mi-a fost o surpriză imensă. Întinderea aia de nesfârşită stâncă şi sălbăticia locurilor mi-au dat sentimentul de loc rezervat doar oamenilor care iubesc cu adevărat muntele. De altfel şi traseele sunt extrem de curate, semn că turiştii veseli nu prea s-au încumetat să se depărteze de civilizaţie într-acolo.

Am citit că Parcul Naţional Retezat are pe teritoriul lui peste 50 de lacuri glaciare, dintre care să tot fi văzut şi noi câteva mai de la distanţă, mai de aproape. Mi le imaginez reci, oglindind un apus de soare, când o mai fi să ajungem pe-acolo şi să stăm cu cortul peste noapte. La anul?!

Această prezentare necesită JavaScript.

One Reply to “Prima drumeţie în Retezatul stâncos, tărâmul lacurilor glaciare”

  1. […] bunătăți de degustat, cafele de savurat. Recomandarea mea ar fi să vizitezi primele obiective la pas și abia apoi să te hotărăști dacă mai ai nevoie de vreun tur cu autobuzul sau pe care să îl […]

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.