Am reușit, am alergat primul semimaraton! La Ascotid Trail Race

Cât de simplu. Bifezi proba de Semimaraton și apeși pe butonul Înscriere. Dar stai puțin!, eu totuși nu alerg!, mi-am dat seama apoi. Am început să mă dezmeticesc, să conștientizez ce tocmai făcusem, să mă panichez că nu am timp de antrenamente. Să rostesc afirmația că voi alerga un semimaraton, să văd cum se simte. Cuvântul, nu alergarea. Să îmi asum că și renunțarea este o opțiune. Să îmi leg șireturile pentru trei amărâți de kilometri. Să rămân fără respirație după câțiva pași și să nu abandonez totuși…

De ce-ul mult căutat

E clar, în mintea mea, într-un colț ferit de tentații, ședea amorțit gândul că poate o să alerg și eu cândva ”mai mult”. Mai mult decât… aproape nimic. Anul ăsta mai alergasem de patru ori, în parc. Iar cândva-ul tindea să se contureze ca un moment ideal când voi fi fost antrenată, săptămâni sau luni la rând. Și-aici s-ar potrivi un meme care să descrie cum crezi că ai să faci lucrurile importante din viața ta vs cum ajungi, până la urmă, să le pui în aplicare :))

De fapt, am trecut de la conceptul vag de alergare, fără vreo țintă, doar pentru că e mișto sau sănătos, la un challenge bine conturat, cu deadline, traseu, diferență de nivel și doză mare ambiție: semimaraton, în concurs.

Dar de ce-ul a rămas totuși de căutat prin adâncuri. Și probabil că am luat provocarea asta în brațe din nevoia de a-mi verifica, încă o dată, limitele dar și de a-mi consolida încrederea în mine… Și pentru sănătate, mișcare, natură, socializare, bla, bla, ar adăuga unii, ca să dea bine la cv… Mnu, am făcut-o doar ca să hrănesc balauri neobosiți din mintea mea și să îmi evaluez corpul într-un mediu nou, de asta nu mă îndoiesc o clipă. Dar evident că de ce-ul fiecăruia este diferit. E important totuși să îl cauți și să îl accepți pe al tău, dincolo de șabloane sau de ce e la modă.

If it doesn’t challenge you, it won’t change you

În tot timpul ăsta n-am reușit să mă îndrăgostesc de alergare. Nici gând! Nu am plecat de acasă cu entuziasm. Nu am găsit calea (ușoară!) pentru a deveni mai rapidă și mai confortabilă în alergare. Nici nu am eliminat posibilitatea de a renunța.

Dar mi-am ales un slogan care să mă ghideze în provocarea asta: ”If it doesn’t challenge you, it won’t change you”. Și câte challenge-uri am adunat în unul singur!

Mai mult decât orice, noianul de senzații care mă copleșea la orice alergare (am povestit aici despre antrenamente – de la 0 la 21 km) m-a motivat să am răbdare și încredere în proces. Să mă concentrez pe detaliile pozitive și să îmi spun de fiecare dată că pot, că pot și mai mult. Am savurat conștient procesul de limpezire a minții în timpul alergării și paradoxala relaxare, deși unii mușchi îmi erau intens chinuiți. Mi-am analizat efortul plămânilor, căutându-și un nou ritm să respire, și unele dureri peste care am trecut simplu schimbând cadența. Am găsit melodii pe care să le fredonez în minte, pentru că nu îmi place să alerg cu căști. Iar în zilele cele mai negre am reușit să împac, în pas de alergare, toți demonii mei răzvrătiți.

Ascotid Trail Race

Competiția la care am participat este organizată de Asociația Copiilor și Tinerilor cu Diabet din Târgu Mureş (ASCOTID), care se numără printre cele mai active ONG-uri din țară în sfera diabetului de tip 1, a cărei activităte o urmăresc de când am fost diagnosticată. Iar una dintre minunile de anul ăsta a fost să iau parte la proiectul DiaMount Challenge (organizat tot de ASCOTID), să le cunosc pe fondatoarele asociației și o parte dintre pacienții cu diabet de tip 1 implicați în proiecte și să urcăm împreună pe Vârful Moldoveanu într-o drumeție tare faină.

La cea de-a șasea ediție – adică asta la care m-am înscris și eu, pentru prima dată – Ascotid Trail Race s-a desfășurat pe niște superbe poteci de pădure, pornind de pe Platoul Cornești. A fost un traseu pe care l-am adorat, pur și simplu, pentru că mi-a părut extrem de prietenos cu picioarele mele de veșnic începător. Și am savurat ore în șir atmosfera plină de culoare, veselie, toată forfota din jurul concursului, am revăzut persoane dragi și am cunoscut alți oameni faini. Tare sper să mai repet experiența asta cândva!

Iar un detaliu în plus care m-a convins că m-am înscris la competiția potrivită pentru a-mi alerga provocarea de 21 de kilometri a fost formularul declarației pe propria răspundere. Primul de la diagnosticare fără expresii de tipul ”clinic sănătos”, ”afecțiuni medicale”, ”boli cronice” și alte asemenea formulări greșite la care sunt nevoită să semnez, deși am o boală cu care unii oameni participă la olimpiade. Mai avem de educat organizatori, concursuri și percepții…

Cum a fost la semimaraton?

Pffff, palpitant! Mustind de adrenalină și entuziasm. Părea totul simplu, până n-a mai fost :))

Nu aveam junghiuri, nu aveam dileme și reușisem să mă odihnesc și să mă hidratez bine în zilele de dinainte. Până în dimineața concursului, la micul dejun, când s-a rupt filmul și m-au năpădit emoțiile, mai ceva ca la examen. M-am răcit deodată și mi s-a instalat un nod în stomacul abia umplut, plus o senzație de greață tot mai chinuitoare.

Ajunsă în zona de start am făcut încălzirea, am respirat adânc, am tot băut apă, dar senzația de rău nu dorea să mă părăsească nicicum. Iar după pornire am alergat primii 7 km greoi și cu ceva teamă, pentru că glicemia îmi scăzuse sub 100, nu mai creștea nici cu zahăr și nu mai prea mai puteam înghiți nimic din pricina greții. Așa că m-am gândit și la varianta de a abandona…

Dar în primul punct de alimentare mi-am rezolvat defecțiunile tehnice cu un succes nesperat! Am scos glucometrul și am verificat glicemia direct din deget; eram la 153. Senzorul meu o luase razna, cu toate calibrările încercate, așa că m-am bazat mai degrabă pe experiență și pe instinct pentru tot restul alergării. O doamnă voluntar – și ea pacient cu diabet – mi-a pus un pumn de bomboane cu dextroză într-un șervețel și m-am alimentat cu ele tot traseul, ca să pot ține glicemia sub control. Și, spre norocul meu, bomboanele astea ușor mentolate m-au scăpat rapid și de starea de greață! (povestesc în alt episod de ce noi, pacienții cu diabet de tip 1 avem nevoie de zahăr și nu de insulină atunci când facem efort intens)

Așa că undeva înainte de jumătatea traseului eram deja foarte bine, îmi revenise optimismul, vremea era perfectă… M-am intersectat pe o porțiune cu alți alergători care făcuseră deja o buclă în plus, aveau ceva kilometri avans față de mine, și mă încurajau cu zâmbete largi. M-am încărcat cu energia și veselia lor, i-am încurajat la rândul meu și am tras cât am putut pe fiecare urcare.

Cât timp am rămas ultima (că da, am alergat ultima o bună bucată de timp, după ce ne-am despărțit de cei de la proba de cros) le-am mulțumit închizătorilor care pedalau răbdători în urma mea și care mi-au povestit despre traseele de MTB din zonă. Le-am mulțumit și voluntarilor din punctele de alimentare și de control, tare grijulii și veseli. Și celor care ne-au întâmpinat cu fluiere și încurajări. Le-am mulțumit și genunchilor mei care începuseră să se plângă pe la kilometrul 18, i-am rugat să mai aibă puțină răbdare. Le-am mulțumit și oamenilor de la finish, bănuiesc… Pentru că nu-mi amintesc deloc clipele alea când am trecut peste covorul de la final!

Da, am mai bifat o realizare importantă pentru mine: 21 de kilometri, primul meu semimaraton, pe 24 septembrie 2022, la Târgu Mureș. Nu e mult, nu e nici puțin, e fix ce aveam eu nevoie acum. Norișorul roz pe care m-am cocoțat încă mai rezistă și sper să mă mai ducă o bună bucată de timp, până la următoarea provocare.

Vă mulțumesc pentru încredere și inspirație tuturor celor care m-ați încurajat în povestea asta ♡

* poza cu mine de la finish line @ Radu Roșca, Ascotid Trail Race 2022