Slovenia. 400 de km +. O săptămână de călătorie, doar pe bicicletă. Verde, frumos, mirare, detașare… Oameni și locuri care îți ajung direct în adânc de suflet și te încarcă cât pentru toate distanțele pe care le mai ai de dus.
Un intro cu gust amar…
Pentru un biciclist român, călătoriie pe două roți prin Europa se simt ca niște teleportări. Te dezmeticești pe tărâmuri înțesate de piste lungi și generoase, bine marcate. Printre șoferi atenți, amabili, și pietoni care se oferă să te ghideze atunci când observă că te holbezi cu nedumerire într-un ecran de telefon.
Sunt meleaguri pe unde nu e nevoie să te dai jos din șa pentru a traversa strada. Unde poți lăsa nesupravegheate opt biciclete, încărcate cu bagaje, fără să le asiguri. Sunt țări în care cei care circulă pe două roți sunt încurajați, respectați. Unde infrastructura este adaptată pentru ei, cu multă generozitate. Sunt locuri de unde n-ai cum să nu te întrebi: noi de ce ne mai întoarcem în România!?
Slovenia – câștigătoare la număr de voturi
Întâi am știut cine merge și abia apoi unde. Am căutat propuneri de trasee, le-am documentat, le-am prezentat și apoi am votat. Iar Slovenia a ieșit cea câștigătoare, peste traseele propuse în Bulgaria, România sau Serbia. Așa că ne-am împachetat bagajele, am urcat bicicletele pe mașini și am pornit iarăși, cale luuungă, până în punctul de unde aveam să ne începem o nouă aventură. Opt oameni, șapte zile.
Și continui povestea cu un paragraf care nu îmi aparține: 😀
”Au trecut 7 zile de pedalat cu ”casa” pe bicicletă, traversând peste 500 km (cu peste 5000 m diferență de nivel cumulată). O țară în care praful nu se lipește de mașini, unde am văzut cele mai cristaline râuri și cele mai curate străzi. Am văzut coloane de mașini formate în spatele bicicliștilor care coborau văile, fără să claxoneze si fără să forțeze vreo depașire.
Ne-au salutat motocicliști si bicicliști, asta m-a făcut sa zâmbesc și să prind puteri pe urcările interminabile… Un bătrânel ce-și plimba cațelul printr-o pădure desprinsă din basme m-a ajutat să mă sui înapoi în șa într-o pantă mult prea noroioasă și prea înclinată pentru greutatea bicicletei mele. Am mâncat cele mai bune paste și cele mai bune brânzeturi, am făcut duș eco sub cerul înstelat – la cel mai frumos camping pe care mi-l puteam imagina. Am învățat că ultima foaie îi aparține lui Dumnezeu și o schimbi doar atunci când panta urcă la cer și tu ceri îndurare… de prea multe ori am cerut îndurare într-o singură zi și zilnic, mi-ar fi fost greu să țin o evidența…
Aș fi făcut o baie în Bled si m-aș fi cocoțat în frumoșii Alpi Julieni, dar coburile erau și prea grele și zilele prea puține, motiv pentru care mă voi întoarce! Slovenia e o țară prea frumoasă pentru a fi doar tranzitată!
Au fost multe de „prima data” si prea multe de „mai vreau”. Mulțumesc pentru organizare, mulțumesc pentru companie, mulțumesc!”, a scris Diana la final.
Și-am încălecat pe-o șa…
În primii ani aveam la mine un jurnal în care notam seară de seară, orice-ar fi fost. Unele pagini erau abia descifrabile, din cauză că scriam în cort, pe genunchi. Alte pagini erau încrețite de lacrimi. Câteva pagini, spre final, erau scrise telegrafic, schițate doar în idei principale. Mi-a luat mult până să mă pun pe mine în miezul poveștii. Până să recunosc că e suficient de greu bagajul de pe biță și că e destul de greu și ce duc la mine în gânduri. Până să reușesc să las caietul acasă și să-mi culeg povestea pentru mine, fără presiunea ineditului și a amănuntelor pe care oricum nu le poți pătrunde fără să le fi trăit.
Așa că jurnalul călătoriei în Slovenia va fi dintre cele mai scurte dintre toate. Am doar track-uri de pe Strava, fotografii și câteva notițe salvate pe mail. Restul amintirilor vi le povestesc la o bere 🙂
Ziua 1: Maribor – Dravograd – 70 km, 1100 m elevation
Prima dimineață. Suntem mulți, forfotim prin camping, împachetăm, pregătim. Am mai făcut asta de-atâtea ori în ultimii ani! Prima poză de grup, prima urcare în șa și primul gând despre cât de grea și nărăvașă se simte bicicleta cu toate acele kilograme în plus.
Știam că avea să fie o zi dificilă, cu mulți kilometri de parcurs. Și tare mulți dintre ei pe urcare. Dar avea să fie și prima zi de întâlnire cu Slovenia, cu locurile și oamenii ei. Iar localnicii au reușit să ne surprindă plăcut încă din prima zi, de mai multe ori. Cireașa de pe tort fiind mașina cu remorcă care ne-a întâmpinat ca să ne ducă până la pensiunea unde aveam rezervare, în vââââââârf de deal!
Ziua 2: Dravograd – Mozirje – 77 km, 1000 m elevation
Mulți kilometri de urcare continuă, pe serpentine, printre munți. Mașini puține, un drum doar pentru noi și chinurile noastre. Am reușit o sincronizare perfectă cu norul de ploaie, care a trecut fix când ne-am oprit la masă. Iar la final ne-am odihnit într-un camping fabulos, unde ar fi meritat să stăm măcar o săptămână, nu doar o noapte… @ Forest Camping Mozirje
Ziua 3: Mozirje – Dvorje – 65 km, 1200 m elevation
A treia zi consecutivă de tras la deal. Am cautat intens răspunsuri la întrebarea „de ce fac asta?” și a trebuit să transform în aprecieri și motivații toate răspunsurile, ca să mai pot duce. Dar am primit un dislike de la panoul care afișa viteza, când am depășit limita legală pe o coborâre… 😀
Ziua 4: Dvorje – Bled – 63 km, 775 m elevation
Ziua de mijloc. Pare încă mult până la final, dar pare și că am fi pornit abia ieri… O zi grozavă de pedalat, cu ceva nori și ceva ploaie. Picături care ne-au făcut să ne adăpostim la un restaurant cu mâncare buuună, unde am întâlnit un cuplu de bicicliști străini, călători, ca și noi, care la plecare ne-au spus „la revedere”.
O zi în care polenul a fost spălat de ploaie și am putut respira fără chin. Ziua în care am ajuns la Bled și am forfotit în jurul lacului, minunându-ne de frumusețea și turcoazul lui. Mi-a amintit de Cheile Nerei și de Cuejdel
Ziua 5: Bled – Ljubljana – 65 km, 380 m elevation
Ne-am întrecut cu norii de ploaie. Au câștigat și ei dar am luat și noi ceva puncte! :))
În Kranj am întâlnit primul counter biciclete (nici nu știam că există așa ceva…). Trecuseră 140 de biciclete pe pista aia, până la ora 14:00. Ajunși în Ljubliana, capitala Sloveniei, am lăsat bicicletele și am pornit să explorăm orașul la pas. Seara, întorcându-ne spre cazare, ne-am oprit într-un camping studențesc ca să luăm ceva de mâncare. Eu aș fi vrut un desert, pentru că îmi scădea vertiginos glicemia după atâta efort. Mi-au spus că nu vând dulciuri acolo, încurajându-i pe studenți să mănânce sănătos 🙂
Ziua 6: Ljubljana – Prebold – 64 km, 400 m elevation
Counterul de la ieșire din Ljubliana indica deja 242 la ora 10:00. Ne-am început ziua căutând un magazin cu piese de biciclete, pentru că mie îmi cedase șufa de la un schimbător, cu o zi înainte, și pedalasem o vreme în deficit de viteze. Ceea ce era foarte nasol! S-a găsit, s-a reparat, și-apoi…. ne-a prăjit soarele pe toate părțile, câteva ore, ca să ne amintească că e iunie deja…
Ziua 7: Prebold – Celje – 18 km….
Meteoblue prognoza numai soare, dar ziua începuse cu multe ore de ploaie neîncetată, care ne-a ținut în corturi până târziu. Ne-am adunat la cafea, am discutat și ne-am împărțit în două: cei viteji au pornit să pedaleze cei 80 de kilometri rămași iar cei cu junghiuri i-au însoțit doar un sfert din drum, restul fiind parcurs cu trenul. Dar ce frumoasă ne-a fost hoinăreala prin Celje (de unde urma să luăm trenul spre Maribor)! Am primit gustări și vin la un festival, am savurat o cafea și ne-am relaxat în tren, întrebându-ne ce fac vitejii noștri pe două roți 😀
În loc de ”va urma”, căci sigur că va urma!
”Când pedalezi deja de ore bune, printre munţi, pe drum uitat de oameni şi de asfalt, ai timp să te împrieteneşti cu toate gândurile care-ţi mai hoinăresc prin minte. Să iei la tine-n suflet pozele pe care nu mai ai vreme să le surprinzi cu telefonul. Să zâmbeşti larg cât ţi-e cărarea de lată. Să te minunezi de orice floare şi nor şi copac cu recunoştinţa că ţi-au făcut călătoria mai frumoasă. Uneori apari tu ca un intrus în peisajul lor – o pată de culoare pedalând uşor la deal, pe drumul care nu vede prea des musafiri de departe. Alteori vine el, peisajul, făcându-şi loc în povestea ta. Şi îl simţi împletindu-ţi-se în plămâni, ori în respiraţia grea, ori în sudoarea de pe frunte. Mai că nu ţi-ar păsa atunci de nimic. Doar gândul că trăieşti clipa aia o singură dată te face mai prieten şi mai îngăduitor cu orice şi oricine. Şi cu tine” – scriam în urmă cu ceva ani, după prima experiență de călătorit opt zile, pe două roți, prin Moldova.
