TEDx Calea Domnească: unde, când şi cum să îndrăzneşti să îţi laşi amprenta

TEDx Calea Domnească a fost un eveniment reuşit. 13 speakeri + 3 TED talk-uri. Momente artistice, coffee break-uri, cadouri, lecţii preţioase şi hohote de râs. Mărturisesc că, personal, nu cunoşteam decât 4 nume dintre cele prezentate în program. Nu îl mai auzisem pe vreunul dintre speakeri şi nici nu am avut timp să-i caut pe google. Oricum plănuisem să merg la eveniment, deci am lăsat loc de surprize şi le-am dat şansa să mă impresioneze. Şi pentru că cei mai mulţi dintre ei chiar au reuşit să-mi capteze atenţia şi să exprime idei faine, voi reda câteva dintre notiţele luate la eveniment.

Aş vrea să pot încadra cumva în cuvinte felul în care vorbeşte – sau pare că recită uneori – Maia Morgenstern. Vocea ei are o asemenea rezonanţă încât a putut să vorbească destul de lejer şi fără microfon, după ce lavaliera i-a murit la scurt timp de la începerea discursului. „Trăieşte fără prejudecăţi şi nu te lasă pradă dulcei ispite de a urma tendinţele. Este important a căuta în tine şi a vedea cum rimează în ceilalţi ceea ce înseamnă adevărul tău. Ceea ce înseamnă o prioritate. Ceea ce ai vrea să împărtăşeşti altora”, a fost unul dintre îndemnurile ei. Mi-a plăcut o scurtă poveste, spre final, despre un om care dorea să îi înveţe pe alţii să bage aţa în ac. „Este un lucru atât de vechi şi atât de simplu încât mi-e teamă să nu fie uitat”.

Domnul DOC (Vlad Munteanu pe numele lui, care cică ar cânta cu Smiley, neinteresant pentru mine) pare un om capabil. Deocamdată doar pare. Mi-a lăsat un gust amar speech-ul lui citit integral de pe tabletă, uneori bâlbâit. Un text bine structurat dar plin de cuvinte pretenţioase: antinomic, indezirabil, franc, emfatizare, reitera, indisolubil, conspiraţionist şi multe alte asemenea folosite în doar 18 minute de vorbit. Am aflat despre el că este (sau a fost) IT-ist, inginer, crupier, cântăreţ (artist, zice el), compozitor, pasionat de baschet, fotbal, bicicletă şi board-games. Ceea ce nu am aflat este ce anume din prezenţa lui pe scenă ar fi îndemnat să… „dare to leave a mark”.

Cristian Axenie, prof în Galaţi, a încercat să ne zică ceva despre neuroni, cortex, celule, impulsuri şi inteligenţa artificială. Deşi l-am ascultat cu mare atenţie, cap-coadă, recunosc că nu am putut nota mare lucru din explicaţiile alea tehnice. Ca să vă explic cu cuvintele mele, a fost vorba despre evoluţia tehnologiei şi semnele de întrebare pe care le ridică aceasta. Despre reinventarea eticii în condiţiile în care vor exista algoritmi comparabili cu inteligenţa umană care, la un moment.dat, vor lua decizii radicale în locul oamenilor. Şi întrebarea de final, dacă inteligenţa artificială ne poate depăşi. Din păcate, cred că ştim cu toţii răspunsul.

Primul moment artistic a fost al lui Johannes (nume real: Ionuţ Stoian). Deşi am auzit oarecum de el şi ştiu că e gălăţean de-al nostru, nu l-am mai văzut niciodată nici live, nici la tv. După cum a spus şi el de la bun început, părea că a venit doar să dea un exemplu prost. Habar n-avea ce să zică, iar trucurile lui au fost drăguţe dar… pot să zic că m-au impresionat mult mai mult prăjiturile din pauză!

Gelu Duminică este genul meu preferat de om. Ăla care FACE! A vorbit fain despre prejudecăţile legate de ţigani, despre stereoptipuri şi expresii batjocoritoare. „Nu există ţiganometru! Nu există un aparat care să zică cine este ţigan şi cine este român”, a spus el subliniind apoi că suntem cu toţii complici la discriminare şi la încălcarea drepturilor omului. Gelu Duminică şi-a povestit viaţa şi experienţa de a se lupta cu propriile limite. Cu foamea, cu frigul, cu lipsurile. „Îmi venea să eşuez!” Şi preocupările de acum, când îndrumă copii săraci şi deznădăjduiţi către o cale mai bună în viaţă, alături de mentori şi traineri. „Sunt un om sau, mai bine spus, un rom.”

Dacă nu aş fi fost acolo, nu aş fi ajuns aici

Cu un pronunţat accent moldovenesc, Mircea Serediuc (zis şi Tzury) ocupă detaşat locul 1 în topul celor mai energici şi haioşi de la acest eveniment. Subliniez totuşi că nici la capitolele conţinut, experienţă şi discurs nu a fost mai prejos. Omul – un copil ceva mai mare – trăieşte viu şi autentic, găsindu-şi motivaţie pentru a face o groază de chestii. A educat copii de pe 4 continente, şi-a convins colegele să sară cu paraşuta (recunoaşte şi el că bărbaţii sunt mai fricoşi!) şi este a fost voluntar în mai multe proiecte. „De ce fac asta? Pentru că îmi place să ajut oamenii. Experienţa asta m-a pus în faţa tuturor temerilor mele. #ruşine #frică #îndoială.” Şi concluzia lui, de subliniat şi repetat la nesfârşit: Dacă nu aş fi fost acolo, nu aş fi ajuns aici.

„Discursul care lasă urme” al lui Andrei Dunuţă a fost un exerciţiu de conştientizare a ceea ce suntem şi a ceea ce dorim să devenim. Pe scurt, schema discutată de el a fost:

U nicitate – experienţele către cine eşti azi
R elevanţă – what’s in it for me (WII FM)
M otivaţie – un „de ce” puternic
E xerciţiu – pentru că „inspiraţia este importantă, dar trebuie să te găsească la muncă”

Mi-au plăcut cele 20 de minute ale lui, pregătite anume să pună ceva în mişcare în interiorul celor din public. Concluzia lui Andrei Dunuţă: Avem o viaţă. Dacă în asta nu lăsăm urme, atunci în care?

Alin Comşa a prezentat „Alchimia încrederii în sine” prin prisma experienţei lui în vânzări şi leadership. Introducerea a fost despre idei, cunoaştere, dăruire şi despre puterea prezentului. Apoi a folosit poveşti şi metafore despre motivaţie, despre urmărirea obiectivelor şi despre a face lucrurile cu pasiune şi dăruire. „Încrederea în sine este afectată atunci când… îţi pui întrebări despre ea. Când eşti la muncă, când faci ceea ce-ţi place, încrederea vine de la sine.”

Direcţia către pasiune şi curaj

Discursul Andreei Raicu a fost o înşiruire de încurajări către cei care ar vrea să facă ceva măreţ (măreţ pentru ei, să fie clar) dar nu se simt în stare. O problemă mare în zilele noastre, subliniată de ea: depresia este foarte scumpă, pentru că simţi nevoia să tot cumperi lucruri pentru a umple golul din interior. „Pasiunea şi curajul sunt în interiorul nostru şi suntem singurii care putem să le accesăm.”

Andy Szekely merită distincţia de „cel mai bine pregătit speaker” la TEDx Calea Domnească. Nu doar că a avut un discurs impecabil, dar omul a venit cu propriul microfon. Probabil că a avut multe probleme tehnice de-a lungul timpului. A vorbit despre stadiile prin care treci atunci când începi un business (optimism neinformat, pesimism informat, criză identitară şi… optimism informat) şi despre „bolile cu transmitere anteprenorială”.

Pe Flavia Oprea recunosc că nu am ascultat-o în prima jumătate a discursului. Părea că l-a învăţat pe de rost. A turuit pe un ton liniar chestii despre tehnică, ORL şi noţiuni medicale, iar mie deja îmi era somn. În a doua parte a povestit mai pe înţelesul tuturor despre cum a câştigat – împreună cu echipa ei – un mare premiu. Şi ne-a mărturisit cum şi-ar fi dorit ca presa să fie interesată de eforturile deosebite făcute pentru a ajunge acolo şi nu despre o superficială „reţetă a succesului”.

Cristina Dobrescu şi Loredana Munteanu puteau să facă lejer întreaga sală să plângă. Probabil au reuşit doar pe jumătate. Au istorisit experienţa lor de caligrafe şi ne-au reamintit însemnătatea scrisului de mână. „O scrisoare este un act de curaj, trebuie să îţi alegi mai cu grijă cuvintele şi rămâne o amintire. Creezi o experienţă. O vezi, o atingi.” Cele mai emoţionante au fost poveştile spuse de cele două referitoare la scrisorile caligrafiate pentru alţii, oameni care au ales să transmită cele mai importante mesaje prin scrisori frumoase, scrise de mână. „Tu cui i-ai trimite o scrisoare?”

Pentru a ne scăpa din ghearele somnului, Dragoş Anastasiu a început cu un energizer pentru care i-am mulţumim. Omul, cu facultate de medicină şi doctorat, s-a mutat din Germania în România pentru a-şi face un business în cu totul alt domeniu. „Da, se poate, în ţara asta pe care de multe ori o vorbim de rău!” Lucrurile cu care am fost cu toţii din sală de acord este că suntem un popor plin de neîncredere (locul 1 în Europa) şi că suntem crescuţi într-un spirit… antiantreprenorial. Suntem competitivi, dar nu colaborativi. Un popor fără iniţiativă (pentru că multă vreme iniţiativa a fost pedepsită). Şi, totuşi, chiar dacă nu suntem perfecţi, suntem mai buni decât ceilalţi. „România are nevoie de fiecare dintre voi, implicaţi zi de zi”, a fost concluzia care a încheiat evenimentul.

Concluziile mele despre TEDx Calea Domnească

Despre organizare şi atmosferă o să zic cât mai pe scurt, cu rece şi cu cald. Căci au fost unele probleme tehnice care nu pot fi trecute cu vederea. Nu ştiu exact din ce cauză lavalierele nu au funcţionat. Şi dacă nu ar fi funcţionat deloc, ar fi fost bine. Dar se auzeau în valuri şi asta creea un oarecare disconfort. Proiectorul era foarte slab, fără contrast, iar imaginea era uneori încadrată prost. Ca să nu mai zic că ecranul era pus foarte sus, iar atunci când un speaker arăta o imagine, atenţia se muta de pe el către tavan. Partea de rulat slide-uri a fost un eşec total, nici nu mai vreau să intru în detalii. Plus primul video fără subtitrare. Nu toată lumea ştie atât de bine engleza…

Ce a fost bine sau măcar ok-ish? Mi-a plăcut publicul, oamenii au fost atenţi şi destul de liniştiţi. Nu prea s-au foit prin sală, aşa cum le este obiceiul. Nu am auzit telefoane sunând, nu s-au apucat de pozat cu flashuri. Mi-a plăcut prezentatoarea, părea hotărâtă să spună ce avea de zis, fără bâlbâieli. M-au salvat coffee break-urile, căci nu am avut timp să mănânc dimineaţă. Au fost prăjituri şi gustări multe şi bune. Plus apă şi cafea cât să ajungă la toată lumea. Mi-a plăcut atmosfera din pauze. Lumea se aduna în foaier şi era o forfotă faină acolo. Am reuşit să stau la poveşti cu oameni cu care nu prea mai vorbisem de mult. Iar unii speakeri au venit şi ei în mijlocul mulţimii şi s-au conversat cu toţi cei care doreau să mai afle câte ceva.

18 martie 2017. TEDx Calea Domnească. O zi de mare încercare, cu mai bine de 7 ore petrecute în incinta Teatrului Dramatic. O mică mare de oameni, atmosferă de… „Dare to leave a mark”, aromă de cafea, figuri cunoscute şi o gaşcă cu tricouri albe mişunând peste tot. Pentru mine una a fost o confirmare că sunt pe drumul cel bun în viaţa mea. Că sunt nişte cuvinte, nişte paşi, nişte îndemnuri pe care trebuie să le exersez. Şi a fost încă un exerciţiu de a mă pune din când în când pe mine pe primul loc, ca să adun energie pentru a face mai multe pentru alţii.

2 Comments

Add Yours
  1. 1
    Gabriel

    Fain, iti recomand totusi sa asculti Doc, nu e cunoscut pentru ca ar fi cantat cu Smiley si nici nu cred ca s-ar bucura sa fie cunoscut asa. E un poet, poate unul dintre cei mai buni. Iar acele cuvinte nu le a folosit sa demonstreze ceva, fac parte din vocabularul lui si ai fi mirat sa vezi ce jocuri de cuvinte poate face 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *