Un pas înainte

Până la urmă am înţeles că oamenii îţi îţi sunt alături numai o vreme, că te ascultă numai uneori şi te înţeleg foarte rar. Că eşti singurul care poate face cu adevărat ceva pentru propria-ţi persoană, că fericirile şi necazurile îţi sunt rareori împărtăşite, că singur trebuie să găseşti puterea şi curajul să râzi, să plângi, să visezi, să suferi, să lupţi, să regreţi, să rişti, să iubeşti, să iubeşti uneori în zadar…

Am înţeles că în mintea mea am considerat prietenia, dragostea şi alte bucurii ale vieţii nişte lucruri care mi se cuvin, că am aşteptat în zadar să-mi fie aduse la picioare de către oamenii pe care i-am întâlnit.

Am simţit bucuria de a-i face pe ceilalţi să zâmbească şi puterea nemărginită a unei îmbrăţişări. Am văzut că stând pe margine aş putea pierde tot ce e mai frumos, că oricine are nevoie de afecţiune şi sprijin, că pot face eu ceva pentru alţii în loc să aştept ca alţii să facă ceva pentru mine.

M-am descoperit mai puternică decât m-aş fi crezut, mi-am ridicat privirea din asfalt, am trecut peste toate temerile şi am pornit să cunosc lumea începând cu acea părticică ascunsă în inima mea.