Cu bicicleta prin Ungaria. Zece zile de aventură pe două roți

Dar de ce să călătorești cu bicicleta dacă ai mașină?, o să mă-ntrebi. Și-o să-ți răspund că aleg pedalatul pentru amestecul de adrenalină și chin, frumos și nesuferit, aproape și departe, comod și dureros. Iar ce mă face să urc din nou în șa e tocmai amalgamul ăsta de trăiri. Senzația că sunt mai vie și mai prezentă ca oricând. Că mă aflu acolo, pe hartă, de dimineață până seara, mișcându-mă doar prin forța mușchilor pe care îi port. Mă calibrez cu drumul, ascult sunetele naturii, simt caldul sau frigul, salut oamenii, zâmbesc la orice amănunt care-mi iese în cale iar dacă am noroc mai zăresc câte un iepure care o zbughește după copaci.

Călătoria pe două roți nu este despre mișcare, performanță sau despre dat jos kilograme. E un exercițiu de autocunoaștere, de ambiție, de căutat argumente și putere atunci nu ți-ai dori decât să te oprești. E festina lente. E despre a reînvăța să te bucuri de orice vine spre tine. Și, peste toate, e despre a lua o pauză de la rutină, aventurându-te într-o experiență plină de imprevizibil, în care ești conștient că multe ar putea ieși prost… Dar ce grozav este când, până la urmă, ies toate bine!

660 de kilometri în 10 zile

Mult? Puțin? N-o să știm niciodată. Pentru mine a fost cea de-a cincea călătorie pe bicicletă, cea mai lungă dintre toate. Iar din experiența turelor anterioare am constatat că pe-acolo se echilibrează cel mai bine efortul și confortul: în jur de 50-60 km pe hartă, care la final de zi, real, ies ceva mai mulți.

Ne rămâne timp să vizităm obiective, să facem pauze, să luăm masa la restaurant, să pozăm, să pălăvrăgim, să reparăm, să tragem la deal – dacă e musai, să culegem fructe, să ne hlizim și să reconfigurăm traseul, când e nevoie. Și toate astea în ritm de bicicliști amatori, cu antrenament minim, asumare maximă, bicicletele clasice MTB pe care le avem acasă, echipament după pofta fiecăruia și bagaje cât ne țin balamalele să cărăm.

De ce Ungaria?

Mihai a fost martor, în city-break-ul nostru din Budapesta, la ”vreau și eeeeu”-uri insistente ori de câte ori ne intersectam cu bicicliștii de pe EuroVelo. Nu știu dacă el m-a crezut pe cuvânt, dar eu sigur nu mă luam în serios, pe atunci. Că tare dificil e să pleci cu bicicleta și cu bagaje în altă țară, unde nu cunoști limba, nu știi drumurile, nu-i așa? Ei bine, se pare că nu e chiar atât de greu!

După sute de kilometri de pedalat prin România (Moldova, Transilvania, Maramureș și Banat), deja nu ne mai ademenea vreo zonă anume. Plus că, de-a lungul anilor, a tot apărut sugestia de a explora pe două roți și țările vecine. Așa că am deschis maps-ul, m-am plimbat rapid prin Ungaria, am reperat ceva obiective foarte faine și am propus traseul. Iar de aici și până să îl întindem pe 10 zile, cu și mai multe locuri de vizitat, nu a mai fost decât un pas.

CFR-ul… to be or not to be?

Planul părea simplu: călătorim cu trenul până la Budapesta și-apoi ne pornim la pedalat. Nu!? Doar că, la prima încercare, am aflat de la ghișeul CFR că respectivul tren nu are vagon pentru biciclete. Deși pe site apărea că ar fi avut. Nici la telefon nu a fost treaba mai clară… ba că n-are vagon, ba că nu e nici trenul… Așa că i-am sugerat lui Mihai să meargă direct în gară, să vadă vagoanele și să întrebe controlorul. Romanian style.

La fața locului a găsit doar trei locuri pentru biciclete și multe bâlbâieli. A mers din nou la ghișeu, cu intenția să cumpere biletele în avans, și s-a întors cu un refuz. Pe motiv că (sunet de tobe…) CFR-ul află abia cu o zi înainte dacă va avea sau nu vagon pentru biciclete pe trenul spre Budapesta! Ori se poate, ori nu se poate… dar afli abia dimineață la 7! Deci am abandonat varianta Căile Ferește-te Române și ne-am întors la mașinile din dotare.

Ziua 0 – Budapesta

Și uite-ne ajunși pe 1 iunie 2022 în Budapesta. Cu toate hocus-pocus-uri combinate pentru a transporta șapte bicicletele, a optimiza rutele pentru oamenii plecați din patru orașe diferite și a bifa o vizită rapidă prin capitala Ungariei. Mai cu grabă, mai cu surprize, au ieșit toate bine și am ieșit la numărătoare, veseli și plini de entuziasm.

Ce-a urmat, pe scurt, se regăsește în albumul de aici. Iar până descopăr cum se inserează o hartă în blog, ruta integrală a călătoriei noastre se poate vedea pe Google My Maps

Ziua 1: Budapesta – Esztergom. 64 km. Rută Strava

Cum să descriu începutul? O mână de oameni, gălăgioși, agitați, în forfota primei dimineți din călătoria noastră. Ne reaminiteam rutina împachetării și a fixatului de bagaje în timp ce pălăvrăgeam între noi. Am făcut poza de start și am pornit cu avânt! Până la poartă, că nu știam dacă stânga sau dreapta. Până la prima urcare. Până la primul cireș de pe prima urcare…

Am intrat imediat pe pista de biciclete construită pe lângă șosea, marcată, semnalizată, fluidă. Ne-a dus pe sub poduri, ne-a traversat drumuri și, pe unele porțiuni, a ocolit aglomerația și ne-a purtat mulți kilometri prin pădure. Lucru care ni s-a părut fabulos nouă, veniți dintr-o țară în care pista pentru biciclete înseamnă adesea o fâșie îngustă care se termină brusc, în prima intesecție.

Ne-am oprit prima dată la Muzeul Etnografic din Szentendre. Un loc imens, amenjat în aer liber, cu gospodării tradiționale, vegetație, animale și bunătăți, pe care nu am avut vreme să îl vedem în întregime. Dar ne-a rămas în minte doamna luminoasă care ne-a oferit din socata rece pe care o prepara într-o cameră a muzeului. Ce bună a fost!

Apoi am pedalat la deal către zona de belvedere, de unde se deschide o priveliște superbă spre Cotul Dunării, cu dealurile, pădurile și localitățile din jur. Și, mai sus, la Cetatea Visegrad, frumos amenajată, impunătoare, deasupra fluviului.

A fost și ziua în care am conștientizat rapid că va fi imposibil să vedem toate locurile și obiectivele de pe ruta noastră. Nici dacă am fi călătorit cu mașina nu am fi reușit să le bifăm pe toate!

Iar un alt lucru care ne-a chinuit în Ungaria a fost limba greoaie și denumirile complicate, greu de pronunțat, de tradus și de reținut. Ne-am înțeles cu localnicii peste tot, ba în engleză, ba cu ceva germană, ba cu google translate și uneori doar prin zâmbete și gesturi. Și a fost suficient. Dar am rămas cu frustrarea de a nu putea reține cuvintele, pentru că nu reușeam să alătur atâtea consoane la un loc.

Ziua 2: Esztergom – Tata. 66 km. Rută Strava

Mmm, prima noapte la cort. Adolescenții care-au petrecut până dimineață, păsările care s-au apucat de cântat la ora 4! Se rostește adesea cuvântul cafea printre toate activitățile matinale și o găsim abia în vârful dealului, străbătând cetatea Esztergom. Ce loc mai nimerit să o savurezi? Facem poze multe, dar renunțăm să mai vizităm bazilica, muzeul și restul cetății, pentru că timpul nu ne permite. Dar ce m-aș întoarce acolo!

Este o zi toridă, așa că ”pedalăm cu spor” se traduce în savurat orice porțiune ferită de soare, schimbat haine și adunat pauze de odihnă la umbră. E greu și plăcut în același timp. Și ne surprind, iar și iar, șoferii care așteaptă îndelung în urma noastră, răbdători, pe porțiunile de drum cu linie continuă, sau cei care ne fac semn să traversăm chiar și când avem un stop sau prindem roșu la semafor.

La final de zi, la recepția campingului, strângem buletinele pentru formalitățile de cazare. Dar nu e de ajuns, mai trebuie ceva: prenumele mamei! Ne amuzăm zgomotos făcând pomelnicul cu numele fără de care nu puteam primi în chirie bucata de pământ. Ce mamă ne-o fi fost alocată la fiecare nu vom ști niciodată! Dar formularul ăsta de cazare a rămas în topul ciudățeniilor din Ungaria.

După ce ne-am montat corturile am pornit către Castelul din Tata și am nimerit, din întâmplare, la ”Tatai Patara” – Festivalul Istoric Turcesc, bogat cu de toate: demonstrații și tancuri ale armatei, târg de obiecte artizanale, mâncare, bere rece plus o paradă cu personaje, ținute și arme cu specific turcesc din diferite perioade istorice.

Ziua 3: Tata – Gonyu. 67 km. Rută Strava

Ne-am făcut încălzirea prin parcul din jurul lacului Cseke-tó din Tata – imens, plin de vegetație, prietenos și liniștit. Am vizitat apoi interioarele Castelului Esterházy și Grădina Geologică (Geológusok Kertje), o frumoasă zonă stâncoasă înaltă de pe care se vedeau împrejurimile. Iar până am părăsit orașul soarele ardea intens iar umezeala era chinuitoare.

Am parcurs kilometrii greoi, cu ochii după fiecare petec de umbră. Am arătat cu degetul după lanuri imense de lavandă care… odată ajunși lângă ele am descoperit că erau, de fapt, lanuri de facelia, plantă meliferă și îngrășământ verde. Și am ocolit șoselele cu trafic intens, alegând drumuri comunale, unele neasfaltate, presărate cu noroaie pe care Chiri a avut nenorocul să le testeze pe pielea, hainele, bicicleta și bagajele lui :))

Ajunși în Gonyu, ne-am lăsat bicicletele la cazare și am pornit la o plimbare la pas, pe malul Dunării, pe înserate. O altă Dunăre, alte maluri și alte culori față de Dunărea pe malul căreia m-am născut. O potecă pe care aveau acces doar pietonii ne-a purtat pe maluri curate, pline de verdeață, de piatră, de flori, de pomi îngrijiți. Am trecut pe lângă multe gospodării și pensiuni frumos ordonate pe malul fluviului și print-un parc nou amenajat, chiar pe mal. Un contrast puternic și amar față de cum arată malurile Dunării la Galați și, în general, prin România…

Ziua 4: Gonyu – Papa. 71 km. Rută Strava

Ne-am început ziua strângând hainele spălate seara: cele uscate în bagaj, cele încă ude prinse peste genți, la uscat-viteză. Și am părăsit calea Dunării, pornind la sud, către Gyor. Nu îmi amintesc prea bine ziua asta, recunosc. Anii trecuți notam în fiecare seară într-un jurnal, oricât de obosită eram sau oricât de anapoda stăteam în cort. Dar anul ăsta am cărat caietul după mine și nu l-am deschis măcar o dată. Pentru că timpul de după pedalat e foarte puțin și trebuia împărțit între duș, spălat haine, socializare, telefoane acasă și încărcat toate bateriile, inclusiv pe-ale mele.

Dar îmi amintesc limpede cireșul bogat, de pe marginea șoselei, in the middle of nowhere. Am mâncat din el până n-a mai încăput iar la final am ținut să-i fac și o poză, în timp ce sprijineam bicicleta cu o mână, în timp ce ea fugea în șanț, în timp ce îmi cădea peste picioare, în timp ce îmi produceam cele mai mari vânătăi din toate timpurile 😀

Și-mi mai amintesc că ne bazam pe faptul că în Gyor ne vom opri la un supermarket pentru aprovizionare. Iar când am găsit un Tesco, un Lidl și-apoi un Auchan închise ne-am dat seama că în Ungaria erau Rusaliile și că aveam o problemă de aprovizionare. După căutări pe străduțele dintre blocuri am nimerit un magazinaș alimentar care mai avea puțin până închidea. Așa că am intrat pe grabă și ne-am refăcut rezervele de alimente. Eu rămânând în continuare cu impresia că vom muri de foame… dar asta e altă poveste!

Când am ajuns în Papa deja se adunau norii de ploaie și cei și mai negri, de foame. Am trecut în grabă prin frumosul centru istoric al orașului și am găsit un restaurant unde am poposit fix cât să treacă norul. Apoi am căutat cazare, am bifat peripețiile, dar a ieșit cu happy-end, cu pat și duș și relaxare. Și Cola înainte de culcare!

Cât despre prețurile din Ungaria, sunt în mare parte similare cu cele din România, și la alimente, și în restaurante, și la cazare. Pe alocuri chiar mai mici. Dar am avut mereu forinți sau am plătit cu Revolut, direct în forinți, pentru că plățile în euro ies mai scumpe mereu.

Ziua 5: Papa – Sumeg. 78 km. Rută Strava

Următoarea zi, tot de sărbătoare, în Ungaria. Am găsit închisă cafeneaua aia superbă unde plănuiam să ne sorbim drogul de dimineață, așa că am pornit cătinel, comod, pe răcoare. Dar am oprit în primul sat, la primul birt, și am stat acolo la cafele fix până când a ieșit soarele de după nori și a trebuit să punem un strat de loțiune protectoare înainte de a ne continua pedalatul.

Pe la mijlocul zilei, zărind o cetate pe deal, ne tot chinuiam să o pozăm din mers… Până ne-a anunțat Mihai să ne păstrăm energia pentru că era trecută pe lista noastră de obiective și aveam să urcăm până la ea. La Cetatea Somlói adică, rămășiță ale unei frumoase fortificații care tronează peste dealuri ornate cu coloane de bazalt, cultivate cu viță de vie. A fost anevoioasă urcarea și pe bicicletă și pe două picioare, dar a meritat efortul.

După ce ne-am coborât de la Somlói a început să ne cânte foamea prin stomac. Am căutat pe goagăl restaurante și am colindat din sat în sat după ele. Doar că… ziua de sărbătoare nu se sfârșise! În Devecser toate restaurantele erau închise, pe stradă era pustiu și soarele ardea fără milă. Am intrat încrezători într-o patiserie care vindea și ceva pizza. Să-i zicem pizza, că așa scria pe etichetă. Ne-am luat câte o felie, unii și desert. Ieftine e puțin spus, am dat câțiva forinți pe chestiile alea, felii mari de pâine unse cu ceva. Noroc că aveam niște brânză topită și salam, cumpărate de la magazinașul de dimineață. Ședeam aliniați cu fundul pe o bordură, la umbră, înfulecând din pâinea cu întuneric, imitație de pizza, și făcând glume pe seama ei, ca să ne țină și râsul de foame.

În Sumeg am ajuns tot cu veselie mare. Ni se promitea mâncare, cazare și relaxare, într-un oraș frumos. Ce să-ți dorești mai mult? Prima a fost wow. Am găsit un restaurant grozav, lângă cetate, cu atmosferă medievală și mâncare gustoasă. Surpriza a picat apoi: campingul la care plănuiam să stăm peste noapte era închis! Așa că ne-am așezat iarăși pe o altă bordură și ne-am apucat de căutat cazări. Dar am găsit un apartament perfect pentru noi și ne-am încheiat ziua într-un loc cu mult mai fain decât plănuiserăm.

Ziua 6: Sumeg – Keszthely. 63 km. Rută Strava

Păi, știam de dimineață încotro. Cetatea Sümeg era deja închisă cu o seară înainte, când ajunseserăm noi leșinați de foame. Așa că aveam să începem ziua asta cu o urcare până acolo suuuus la ea, să o vizităm înainte de a părăsi orașul. N-a fost ușor la deal și nu l-am putut duce pe tot pe bici. Roțile alunecau pe piatra cubică, încălzire nu prea aveam iar bagajele de pe spate insistau să tragă la vale. Dar a meritat efortul, cetatea Sümeg e frumoasă tare, restaurată și amenajată cu mult bun gust.

Mai departe am pornit spre Tapolca, un loc bifat pe ruta noastră încă din varianta de draft a traseului. Sub acest oraș se află galeriile unor peșteri subterane, pline cu apă, prin care te poți plimba cu bărcuțe închiriate de la centrul de vizitare, la care vâslești după cum te pricepi, ferindu-te să dai cu capul prin galeriile joase și tare înguste. O experiență inedită, răcoroasă și faină!

Am continuat de aici să mergem spre sud, următoarea oprire importantă fiind la Cetatea Szigliget și ea poziționată foarte sus, pe un deal, cu vedere la apă. De data asta către Balaton – cel mai mare lac din Europa Centrală. Care se vede de la distanță ca o mare cu apele turcoaz!

De acolo am gonit la vale către Keszthely, unde ne-am lăsat bagajele în camping și am pornit să vizităm grădinile Palatului Festetics. Deasupra căruia se adunau deja norii… Când ne-am dus la culcare ne făceam griji pentru copiii mulți și gălăgioși care umpluseră campingul. Dar peste noapte a fost așa vijelie și ploaie încât a trebuit să verificăm că nu ne intră apa pe la bagaje și-apoi am șezut în fund uitându-ne cum dansa cortul peste noi.

Ziua 7: Keszthely – Balatonakali. 55 km. Rută Strava

Ne-am trezit dimineață cu cortul întreg și cu aproape toate lucrurile uscate. Singura problemă era că ploaia nu mai contenea și nu reușeam să ne strângem bagajele. Plus că Florian nu își mai găsea cheia de an antifurt și căuta prin camping ceva cu care să îl taie 😀 La prima pauză dintre picături am țâșnit afară, am împachetat tot, am strâns corturile ude și am plecat în forță… până câțiva metri mai încolo, la terasa unei cafenele-patiserii-cofetării, unde plănuiam să luăm micul-dejun și cafeaua.

Multe zeci de minute mai târziu, ne aflam tot pe terasă. Era trecut de ora 12, băuserăm multe cafele, mâncaserăm din toate plăcintele și prăjiturile fabuloase de la Moni. Eram printre foarte puținii clienți, cei mai fideli din dimineața respectivă, nu ne dădea nimeni afară, dar trebuia să ne facem curaj să pornim. Ne-am pus pelerinele, ne-am împachetat bine, am făcut poza de start hlizindu-ne în plastic și am pornit printre picături.

Am mai făcut câte-un popas rapid pentru cules cireșe bine spălat de ploaie, dar scopul principal a fost să pedalăm cât ne lăsa vremea, printre picături. Și ne-a păsuit câteva ore, până când am ajuns la o benzinărie, între două ploi mai rezonabile, înainte să înceapă să toarne cu găleata. Unde ne-am petrecut iarăși timpul aliniați pe o bordură, așteptând să se oprească dușul zdravăn și căutând locuri de cazare, pentru că varianta dormitului la cort nu mai suna atât de bine.

Am ajuns în Balatonakali uscați și veseli, cu privirile cercetând mereu cerul acoperit de nori negri și zările fără urmă de senin. Se potoliseră precipitațiile, verdele strălucea în jur iar peticele de priveliști către lac erau senzaționale. Dar prognoza pentru ziua următoare nu era deloc optimistă și apăruse propunerea să stăm pe loc, dacă plouă. Ceea ce ne-ar fi dat peste cap toate planurile pe mai departe…

Ziua 8: Balatonakaly – Balatonalmadi. 48 km. Rută Strava

Dar n-a plouat. Așa că ne-am împachetat și am pornit cu entuziasm. Să pedalăm, într-o zi răcoroasă, cu șanse foarte mari de ploaie, era totuși o variantă mult mai bine primită decât alternativa de a sta pe loc, într-o incertitudine care ne-ar fi secătuit de energie. Chiar și după atâtea zile de umblat.

Și probabil că a fost ziua cea mai frumoasă și cea mai apropiată de conceptul de vacanță. Cu toate că nu a fost lipsită nici ea de surprize, dar nici de noroc. Am pornit să vizităm un muzeu care era închis, dar am nimerit într-o superbă grădină cu lavandă. Apoi au venit două ploi răzlețe de care am găsit unde să ne adăpostim. Iar drumul ne-a purtat mai departe, pe malul lacului, către un lan de maci la care firește că am oprit pentru o ședință foto. Până ne-a zorit Cristi să ne reluăm pedalatul, pentru că zările se acopereau cu o perdea de ploaie.

La câțiva kilometri mai încolo ne-am oprit din nou. Adinei îi sărise un șurub de la porbagaj și trebuia fixat pe loc. Intervenții fulger, evaluări ale situației și arhicunoscutul noroc al lui Chiri care a găsit pe marginea drumului un alt șurub, fix la aceeași grosime cu cel pierdut! Problem solved!

După următorul lan de lavandă, și seria de poze aferentă, după prima intersecție, virând dreapta, degustând din cireșul baban de la intrare, făcându-le poftă și altor drumeți, am ajuns în paradisul peninsulei Tihany. Un loc cu atmosferă exotică, de o frumusețe și o eleganță aparte, unde mi-aș fi dorit să rămân vreo câteva zile măcar.

Ne-am oprit întâi la un restaurant-muzeu, plin cu obiecte vechi, din gospădăriile tradiționale. Ne-am hidratat și am mâncat bine, apoi am urcat către cea mai înaltă zonă de promenadă, cu vedere panoramică către imensitatea lacului Balaton. Și am coborât tot ce urcaserăm, continuându-ne drumul pe malul lacului, până la Yacht Kemping, cu pauze de înghețate uriașe și pozat căprioare.

Ziua 9: Balatonalmadi – Velence. 75 km. Rută Strava

Cina și micul dejun le-am luat pe o bancă de pe marginea lacului, cu priveștea iahturilor odihnindu-se pe luciul apei, asistați de rațe pofticioase. Apoi ne-am pus în mișcare, apăsând pedalalele fără prea mare randament. Părăsisem malul Balatonului și începusem să urcăm pe hartă, înapoi către punctul de plecare. Dar vremea nu se arăta nici de data asta mai prietenoasă, căci vântul ne biciuia fără milă, din toate direcțiile, zăpăcindu-ne gândurile și acoperind orice alt sunet din jur.

Câteva localitați mai încolo, secați de energie, ne-am oprit la o intersecție. Un tip care își tundea gardul verde a venit către noi, zâmbind, a salutat în maghiară și a făcut rapid switch pe engleză, arătându-ne bicicleta pe care o avea tatuată pe braț. Ne-a spus că este și el pasionat de ciclism, apoi ne-a întrebat dacă ne poate oferi cafea sau apă. A fost moment atât surprinzător că îl priveam cu toții uimiți, încurcați. Am îndrăznit să-i răspundem că ar merge o cafea, pentru că asta se putea citi, probabil, și pe fețele noastre. Iar după ceva minute, în care ne-am așezat comod în șanțul de lângă curtea lui, omul s-a întors cu o măsuță și cu tava cu cafea fierbinte și strong, zahăr, lapte, cești, lingurițe și o mână de batoane cu cereale și fructe. Am mai povestit cu el despre pedalat, despre România, despre Ungaria, i-am mulțumim de multe ori și am ne-am întors la drum încărcați cu energia acestei întâmplări atât de plăcute.

Ne doream să vizităm Castelul Bory, din Székesfehérvár, dar am ajuns la el după ora 17:00 și era deja închis. Ușor de înțeles, și de după gard, că am ratat încă un loc tare frumos. În rest, lista de obiective rămânea tot mai scurtă, căci aceste ultime două zile erau rezervate în principal pedalatului pe distanțe mai lungi, până la linia de finish.

Ruta ne-a purtat – pe mixul clasic de șosea, pistă & off-road – până la un alt camping amplasat pe malul apei, la lacul Velence, unde am montat corturile pentru ultima dată și ne-a lovit nostalgia că tare repede s-au mai dus zilele noastre de pedalat!

Ziua 10: Velence – Budapesta. 78 km. Rută Strava

Cireașa de pe tort, ziua cu distanța cea mai lungă, soare, vânt, drumuri sălbatice, noroaie și încă mult frumos. Știu, am repetat cuvântul ăsta de nenumărate ori. Dar realitatea este că Ungaria a fost de un frumos pregnant, în toată deplinătatea cuvântului. Curată, liniștită, armonioasă, elegantă, plină de verde, de flori, de piste, de cișmele, de atââât de multe cetăți, muzee, parcuri și alte locuri grozave de vizitat.

Ne-am oferit timp generos să vedem, în Martonvásár, zona din centrul orașului unde se află Muzeul Memorial Beethoven, Centrul Științific ”Agroverzum” și parcul Castelului Brunswick, întins pe o suprafață uriașă, răcoros și plin de platani. Apoi, numărând kilometrii rămași și indicatoarele care ne tot promiteau că suntem pe drumul cel bun spre Budapesta, ne-am făcut fastuoasa intrare în capitală printre lanurile de grâu și de porumb, pe drumuri cu bălți și noroaie, să se citească pe bițele noastre că au fost la muncă, nu la distracție.

După ultima poză de grup, de lângă Podul Libertății din Budapesta, era ca și cum am ajuns. Doar că mai aveam de îndurat încă vreo 20 de kilometri până la cazare și nimeni nu mai avea chef. Și a trebuit să străbatem zone aglomerate ale orașului, să stăm cu ochii pe hartă și să alegem scurtături, pe off-road, până să ne vedem cu totul descălecați, desculți, dușați, adunați în jurul unei sticle cu spumant rece, sărbătorind relaxați.
End.

Și-am încălecat pe-o șa…

În fiecare an, după ce ne întoarcem din tradiționala tură de cicloturism, primesc o groază de felicitări. De fapt, nu le primesc, doar le aud, căci nu am știu vreodată ce să fac cu vorbele de apreciere, pe ce raft să le așez. Așa că răspund mereu stângaci, dar categoric: să știi că nu e greu, oricine poate face asta! Nu știu să fac povestea asta despre mine, așa că mă grăbesc să o fac să fie despre oricine.

În realitate, nu e simplu deloc. Confortul este direct proporțional cu timpul pe care îl investești în antrenamente. Motivația ți-o hrănești singur, zi de zi. Curajul și ambiția sunt mai valoroase decât o bicicletă bine dotată. Iar relația cu propriul corp – până unde duce, cât îndură, de câtă odihnă, hidratare și hrană are nevoie – e mai presus de orice obiectiv măreț îți propui. E mult mai mult decât a te urca într-o șa și a învârti pedalale.

Iar peste toate astea, în poveștile pe care le înșir aici, e vorba și despre oamenii care te însoțesc. De încrederea pe care o poți avea în cei cu care pleci în călătorie, de sprijin, de distracție, de mâncat din aceeași farfurie și de exersat empatia, de încurajat, de acceptat, zi de zi.

Așa că

Reiau ce am scris în ultima zi din această exepriență: Îmi țin respirația, ca să nu-mi fugă senzația de plutire și gândul că am mai reușit ceva ce mi-ar fi părut cândva imposibil. Vă mulțumesc, dragilor, pentru încă o aventură fabuloasă pe două roți!