De când ai diabet? De joi…

Nu există întrebare sau răspuns care să atenueze șocul. Nu există ambalaj în care să poți împacheta frumos vestea că ai diabet. Nu ai încă un reflex care să te dezmeticească rapid atunci când sună alarma la 3 noaptea. Nici după o săptămână, nici după o lună, nici după trei… Nu e nimic care să mai pară la fel, deși viața se derulează mai departe, pe făgașul ei.

Știu, acum cauți rapid prin memorie după ceva informație stocată despre diabetul de tip I. Eroare! Unicul rezultat, incomplet, zice că e boala aia care nu îți mai dă voie să consumi zahăr… Nu te îngrijora, doar una din câteva zeci de persoane are vreo idee mai bine pusă la punct. Ca o ironie a sorții… nici eu nu știam nimic. Nimic. Zero.

Vestea vine cu un fior rece pe șira spinării. Întrebările curg. Cum ți-ai dat seama? Și nu mai ai voie să mănânci dulce? Până când trebuie să îți faci injecții? Și câte pe zi? Există metodă de vindecare? Care sunt cauzele? Ești sigură că e de tip I? Cum de ți s-a întâmplat asta tocmai ție, care mănânci atât de sănătos? Dar tu? Cum te descurci, de fapt?…

Răspunsurile sunt prefabricate. Formulate anume pentru cei care simt să se agite sau să încerce să facă ceva să te ajute. Trebuie să dai de înțeles că nu au cum. Că depinde numai de tine să fie totul bine. Că te poți trezi literalmente peste noapte cu o boală incurabilă despre care nu știai nimic. Că îți poți da seama într-o joi seara, la o discuție după cină, că ceva foarte nasol se întâmplă în corpul tău. Iar după un search pe google să îți poți decreta diagnosticul. Cu simpla mulțumire că ai primit o boală care îți mai lasă loc de trăit, de visat, de umblat…

Primele zile sunt cele mai dificile. Deși n-aș putea spune cu exactitate când se termină ”primele”, când scapi de introducere. Sau cu ce măsură se cântărește dificilul la fiecare pacient. Întâi ești întrebat în nenumărate rânduri dacă mai ai vreun caz în familie. Răspunzi cu litere îngroșate: ”Nu, absolut nimeni!” (apoi în gând: ”de parcă dacă aș mai fi avut pe cineva dădeam vreo petrecere împreună”). Apoi vin urări de la oamenii care știu că ești în concediu medical, fără să bănuiescă de ce. ”Multă sănătate!” Și strângi din dinți și spui un amar Mulțumesc. N-ai cum altfel, nu e vina lor, nu e bolovanul lor de dus în spinare. Iar într-o zi, după externare, te întreabă cu invidie în glas o amică: ”Ce ai făcut de ai slăbit așa!?”. Și îi răspunzi cu un rânjet strivit de greutatea cuvântului: ”Diabet”.

E greu de pronunțat. De scris. De lăsat la vedere. Răni multe și mici ți se desfac la orice vezi sau simți. Nu, diabetul nu doare. Te dor cuvintele toate care îți amintesc că îl ai, că e al tău. Te dor sutele, miile, infinitul de înțepături. Te doare gândul că nu știi ce-l provoacă. Te doare teama de complicațiile care pot apărea peste ani. Te dor toate planurile care par acum că se depărtează de tine. Dar înveți încet, cu fiecare înțepătură, că trebuie să lași în urmă o viață și să începi o alta, ca și cum n-ai avea nimic. În afară de un pancreas în minus.

Dar nenumărate șanse să te descurci și fără el.

Foto: Dragoș Cristian Fînaru

Ana Elisabeta Beliu

3 thoughts on “De când ai diabet? De joi…

  1. Pingback: Primul an cu tip 1

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top