Despre morţi, numai de… like

E clar că moartea înspăimântă. Şi solidarizează. Şi vinde. Că e mai scumpă decât o maşină. Şi aduce o groază de rating. Dar, după un anumit număr de înmormântări, o tragedie live şi o serie de ştiri de la ora cinci, ea face deja parte din cotidian. Nu-i aşa?

Totuşi… reuşesc încă să mă uimească – şi să mă scârbească pe alocuri – reacţiile unora în faţa morţii. Ori, mai degrabă, insistenţa cu care îşi etalează suferinţele pe reţelele de socializare, însoţite de fotografii şi mesaje lacrimogene. Şi share-uri cu accidente şi tragedii. Sau comemorări prefabricate, dedicate unor oameni pe care nu i-au cunoscut/apreciat vreodată. Ori alte kitch-uri care transformă înmormântările în chestii asemănătoare unor nunţi de manelişti.

Mi-a stârnit astăzi revolta titlul unei ştiri despre o moartă de care nu am habar şi, sincer, nici nu-mi pasă. Însoţit de imaginea câtorva inşi susţinând un sicriu, dintre care unul purtând peste geacă un tricou alb, imprimat cu poza decedatei. Şi imediat după ce mi-am revenit cât de cât din uimire, mi-am deschis „testamentul” de pe desktop şi am adăugat încă o precizare. Ca nu cumva să îndrăznească cineva, vreodată, să folosească moaca mea post mortem, orice ar fi.

Da, am un testament pe desktop. Scris într-un fişier word şi completat de câte ori fluturii mi-o iau razna. Ştiu că sună înfiorător, dar nu e decât încă o doză mică de realism. Pentru că acum ceva ani am primit pe messenger gânduri „de dincolo” de la o colegă de breaslă pe care o văzusem cu ochii mei în sicriu. (Întâmplare despre care am scris aici, la vremea respectivă.) Şi am decis atunci, categoric, să mă scutesc de orice răsucire în mormânt şi să las indicaţii precise, pentru oricând mi-ar suna ceasul.

Poate o să fiu etichetată drept insensibilă sau nebună. Însă am o listă întreagă de situaţii în care bieţii morţi au căzut pradă suferinţei rudelor. Sau, mai bine spus, lipsei lor de discernământ în vremuri negre, tragice. Pentru că am tot văzut slide-uri comemorative, pe youtube. Şi site-uri dedicate morţilor. Am făcut afişele unui festival purtând numele şi poza unui mort, celebru doar prin accidentul în care s-a stins. Şi am auzit de oameni mergând să dea anunţ de deces, la ziar, cu poză scanată de pe o cană. Ştiu familii care au făcut flyere cu defunctul, pe care le-au împărţit apoi la înmormântare. Şi mă aştept oricând să apară un trend al mărturiilor de deces…

Nu, nu glumesc nicio secundă pe seama morţii. Ba chiar cred că trebuie să fim împăcaţi oricând cu procesul ăsta, să ne pregătim şi să îl accepăm firesc. Însă mă preocupă şi mă macină latura asta „socială”, de ochii lumii. Ai vecinilor şi ai prietenilor de pe facebook. Şi mă întreb sincer şi apăsat, dar nu are cine să îmi răspundă. Dacă oamenii ăştia, bieţii morţi, ar accepta vreodată ca numele sau pozele lor să tot apară la ştiri şi în ziare. Dacă se vor şeruiţi şi lăicuţi în semn de „dumnezeu să-l ierte” şi „să-i fie ţărâna uşoară”. Dacă s-ar împăca cu gândul pozei lor imprimate peste tot, în curând poate şi pe colive. Dacă există o lege în România care să-ţi permită să laşi instrucţiuni clare vizavi de cadavrul tău şi de ritualul de după. Dacă oamenii rămaşi să bocească şi să sufere mai ştiu unde să tragă linie între funebru şi ridicol…

3 Replies to “Despre morţi, numai de… like”

  1. moare cineva, nu ma mai uit pe Realitatea, mi-e frica.

  2. M-am cam stricat de ras la faza cu „marturiile de deces”, e drept. Imi si imaginam niste sicriase minuscule in care poti sa bagi cel mult un gandac, sau o colivuță din pasta fimo…
    Dar mai e ceva care depaseste limitele suportabilului: discursurile jurnalistilor tv despre defunctii mai cu notorietate: ” A. Iovan a plecat acolo unde a iubit cel mai mult sa fie: in cer”- Realitatea. „Sergiu Nicolaescu a plecat sa faca filme in cer”- ( pe bune? Adica chiar asa?!) -realitatea.”Aura Ion a plecat sa vindece ingerii „- (WTF?!?) -tooot Realitatea. Nelson Mandela” istorie negru pe alb”- nu-s sigura ca e tocmai politically correct -realitatea.
    Am si eu o colectie de panseuri de pe tv ba pozate, ba scrise la cald sa nu le las uitarii, ca sunt absolut mortale. Si oribile. Aproape mortal de oribile. Cand m

    1. :)) Mădălina, să înţeleg că te-ai uitat ceva vreme la Realitatea… Culmea este că eu nu mă mai uit deloc la teveu şi tot dau ăştia peste mine

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.