despre Omul Frumos

„A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară!Lumea de azi se găseşte într-un continuu proces de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă. Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă.

De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient.

Aveam un naş, Dan Gabrielescu. Aparţinea marii familii de boieri Gabrielescu; bunicul lui făcuse parte din „Junimea”, alături de Titu Maiorescu. Comuniştii îl sărăciseră cu totul, nu-l lăsaseră să-şi profeseze meseria de avocat, şi-atunci, din disperare, se apucase să predea matematică. Sărăcia îl încolţise din toate părţile şi se transformase în boală. Fusese constrâns să-şi opereze un plămân. Raportul său cu propria-i respiraţie, deci cu viaţa, era gradat în fiecare zi; avea un singur plămân. Boala îi vulnerabilizase şi mai mult fiinţa sensibilă şi, cu toate astea, nu uita să trăiască zilnic frumosul. Într-o zi, când aveam vreo opt ani, m-a întrebat: „Ai citit Don Quijote?” Nu, am răspuns eu. „Cum, tu nu ştii de Don Quijote? Nu ştii de Dulcineea din Tobozo?” Nu, am răspuns eu, simţindu-mă din ce în ce mai vinovat. „Păi, atunci, ce fel de viaţă o să duci?”, mi-a răspuns naşul. „Cum ai să ştii ce e iubirea?”

Peste câteva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui. Am citit-i speriat şi evident că n-am înţeles nimic; de de-atunci a reţinut, din privirea lui, obligaţia fiecărei fiinţe umane de a cunoaşte povestea lui Don Quijote. Naşul meu dădea vieţii un sens către frumos. Mă corectase.

Mai târziu, fiind în liceu şi venind acasă, m-a întrebat:

– Ce-ai învăţat astăzi?

– Despre un poet stupid.

– Cu, îl cheamă?, m-a întrebat.

– Lucian Blaga, am răspuns.

– Şi de ce e stupid, mă? m-a întrebat din nou naşul meu.

– Păi, uite, domnule, ce versuri scrie: „Caut,/ nu ştiu ce caut./ Caut lumina de ieri,/ trecutul apus.”

Naşul meu a tăcut, după care s-a uitat la mine şi mi-a spus:

– Şi tu zici că omul acesta este stupid? Păi, hai să vedem ce caută!

Apoi, am primit cea mai frumoasă lecţie despre memorie şi nostalgia amintirii. În trei săptămâni terminam de citi Trilogia valorilor şi Trilogia culturii.

Ţin minte şi acu, nişte cărţi vechi, editate de Fundaţiile Regale. Începusem să găsesc lumina de ieri, trecutul apus. De-atunci ştiu că memoria unor lucruri măreţe poate să înfrumuseţeze un prezent meschin. De-atunci am ştiut că memoria frumosului este izbăvitoare şi că este un dar hristic.

Dar să ne întoarcem la începutul poveştii. Aveam doar şapte anişori, când naşul meu îmi deschise într-o dimineaţă uşa şi-mi spune disperat:

– Mă simt rău. Am să mor. Cheamă Salvarea!

Eram singur acasă. Disperat, m-am îmbrăcat la repezeală cu ce-am găsit.

– Ce să fac?, l-am întrebat disperat.

– Uite, îţi dau o fisă, să dai un telefon. Du-te şi cheamă Salvarea! Spune-le să vină repede, că mor!

Şi astfel, m-am pomenit alergând cu paşii mei micuţi prin ploaie, încercând să întrec moartea, care ameninţa viaţa naşului meu, şi să ajung Salvarea. Prin ploaia măruntă am văzut telefonul public prins de un perete. Era atârnat mult mai sus decât aş fi putut ajunge cu mâna. Am văzut două sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon şi pe care m-am urcat, cu o dexteritate născută doar de groază. Ţineam strâns între degete fisa de telefon, de parcă ar fi fost ultima picătură de viaţă a naşului meu. Cu mâna tremurândă am format numărul de telefon.

– Alo! Salvarea?, am strigat disperat.

– Da, mi-a răspuns o voce, rece, indiferentă.

– Da, ce e?…

– Moare bunicul! Moare bunicul! Veniţi de urgenţă! Moare bunicul!

– Câţi ani are bunicul?

– 76, zic, şi telefonul s-a închis.

Abia atunci am auzit picăturile de ploaie. O singurătate cumplită m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormânt a Salvării.

Am alergat înnebunit, i-am spus că mi-au închis telefonul, iar naşul meu, disperat, mi-a zis:

– Nu trebuia să le spui vârsta. La oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.

Mi-a dat o nouă fisă şi, alergând din nou prin ploaie, mă-ntrebam de ce la oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.

Mi-am găsit sticlele şi-am vorbit din nou la telefon.

– Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am început să strig.

– Câţi ani are bunicul tău, mă?

– 18 ani, am răspuns.

Şi de data asta am închis eu telefonul.

Acum, paşii meu către casă, prin ploaie, erau rugăciuni.

Am minţit, dar există şi minciuni izbăvitoare. Un paradox. Făcusem, cum se zice, păcatul ăl bun.

(…)

Am minţit, dar am făcut-o ca să-mi salvez năşicul. Lumea corectă tocmai îmi arătase faţa. Iar politica corectă de astăzi ne mutilează cinstea în numele corectitudinii.

Surprinzător, cei de la Salvare au venit. Cred că au venit curioşi să vadă cum arată un bunic de 18 ani.

Din Salvare a coborât un doctor, cam la vreo 40 de ani, grăsuţ, uşor răvăşit, târând după el o tristeţe. Năşicul, între timp, când l-a văzut pe doctorul acesta, care era mai răvăşit decât el, l-a întrebat:

– Dar ce vi s-a întâmplat?

Doctorul lua tensiunea şi, cu ochii concentraţi pe tensiometru, spuse în şoaptă:

– M-a părăsit iubita.

Şi eu asistam la schimbul acesta: tensiunea năşicului meu scădea şi creştea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum năşicul meu, din bolnav, se transforma în doctor, iar doctorul se transforma în pacient.

– Doişpe cu cinci, spune doctorului (era tensiunea bună a naşului meu).

– Nu trebuie să suferiţi atâta, îi spune năşicul, luându-i tensiunea sufletească doctorului. Şi năşicul începea să-l ocrotească.

Şi eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Şi astfel, la sfârşitul acestui consult reciproc, năşicul se simţea bine, iar doctorul avea sufletul liniştit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se. Doctorul venea o dată pe săptămână, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-şi ia doza de frumuseţe sufletească.

Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul acela, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană.”

Ana Elisabeta Beliu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top