Memento

Nu ştii cum să priveşti golul, lipsa. Nici cum să-ţi conservi amintirile pentru mai târziu. Nu poţi să strângi din dinţi mai tare, nici să îţi ţii respirarea mai îndelung atunci când te apucă dorul. Îţi rezervi câte o porţie de plâns pentru serile în care timpul ştie să se rostogolească exact cât să mai retrăieşti, cât un deja-vu, o licărire de-o clipă. Clipeşti des în faţa unei fotografii, cu nodul în gât. Şi-n genunchi, şi în palme. Cu o grimasă. Că ea, bucata de hârtie, nu ştie să zâmbească, să radieze precum chipul pe care vrea să îl imite. Şi întorci privirea către un perete alb pe care proiectezi cei doi ochi albaştri şi un zâmbet plin de sinceră fericire. Porţi în suflet, în stomac şi în minte o linişte chinuitoare. Priveşti în jur de parcă ai fi pierdut ceva. Dar nu e nimic de găsit, de răscolit, de dat vina, de cântărit. Întâmplările sunt atât de fireşti încât plecatul frunţii în semn de aducere-aminte e singurul gest care merită. În lunile care se înghesuie una după alta te trezeşti cu o voce în minus, cu un cuvânt aproape şters din vocabular, cu un număr de telefon inutil… Nu ştii unde se duc oamenii când se duc, ştii doar că nu se mai întorc niciodată. Şi te doare nu atât lipsa cât deznădejdea. Că acolo – departe, aproape – nu ai cum să-i vizitezi orice-ar fi.

Ana Elisabeta Beliu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top