#stauacasă // Cum se vede, de la etajul 5, pandemia de Covid-19

Arunc ochii pe fereastră mai des decât de obicei. A devenit serialul meu zilnic, cu personaje mici și străine. Statul în casă mă face să privesc dincolo cu nostalgie și dor. Pandemia de Covid-19 înseamnă încă forfotă multă de mașini, aceleași gunoaie pe trotuar, același vârf de munte abia zărit printre blocuri, aceeași pisică albă la o fereastră de vizavi. Niciun detaliu nu pare foarte schimbat în vremuri în care nimic nu mai poate fi la fel. Doar pe terasa de ”La Birt” s-a lăsat pustiu, s-a potolit zarva care răsuna până aici sus.

Sunt ceva zile de când n-am mai ieșit deloc din casă. Nu le număr, nu cred că ar ajuta. Nu pentru că mi-ar fi teamă de Covid-19, ci mai ales pentru că mi s-au anulat toate activitățile la care trebuia să mă deplasez. Nu pentru că n-aș putea să ies la plimbare, la alergat sau la eternele cumpărături, ci pentru că aleg să rămân între cei patru pereți ca să le pot cere și altora să facă la fel. Nu sunt non-stop acasă pentru a lenevi, rămân activă pentru că mă plângeam până mai ieri de lipsa timpului liber. Și – ce să vezi? – mi s-a livrat timp liber la domiciliu!

Zilele astea cred că trec altfel pentru noi toți. Fie că putem sau vrem să ne autoizolăm ori ba. Facem doar treburile care necesită musai a fi făcute. Stăm cu ochii pe online ca să aflăm orice știre sau nuanță nouă. Ne dăm seama că am uitat să cumpărăm câte ceva. Dăm telefoane mai multe, ne verificăm rudele cu mâncărici la tălpi. Ne întrebăm, retoric, cam cât și cum vom rezista să punem pauză la rutina pe care am fi declarat cu toții că o detestăm.

Zilele astea numărăm iarăși bulele. Ca la orice eveniment major din viața României. Bule care ies la suprafață și la proteste, și la alegeri, și în vreme de pandemie. În bula mea sunt tare mulți care stau acasă. Care distribuie lucruri bine documentate, utile sau interesante. De fapt chiar am uneori senzația că ne construim cu succes o comunitate fericită, prin socializare. Dar mai apar poze și filmări din alte bule. Cei care se înghesuie în mijloacele de transport în comun, în piețe, la grătare… Încerc să nu îi judec, să gândesc că m-aș fi putut număra printre ei, în alte circumstanțe. Ceea ce mă întreb în continuare este: cum facem să ajungem la ei? Chiar trebuie să se recurgă la teroare și pedepse? Cu argumente nu pare că merge. De alte bule mai nuanțate nici nu mai zic. Veșnicele teorii ale conspirației cu boli inventate, vaccinuri păstrate secrete, planuri de prăbușire a economiei mondiale, dumnezei care te apără de orice, antifrica drept principal antivirus, vitamina C și măști de tot felul. Și cine știe câte vor mai ieși la suprafață…

Pentru zilele astea – care vor fi prea multe! – îmi iau la scotocit fiecare colțișor din acasă. Acasă – de la etajul 5. Acasă – din mine. Sunt atât de multe lucruri de pus la punct, cu noi și pentru noi. Nu cred că ne-ar ajunge nici trei pandemii să le rezolvăm pe toate. Atât de multe provocări peste care putem trece cu bine. Sau nu chiar. Lecții de învățat din fiecare amănunt care ne entuziasmează și din cele care ne provoacă exasperare. Sunt toate cărțile de citit, toate jocurile de jucat, toate rețetele de încercat, toate gândurile negre de descâlcit, toți prietenii de sunat, toate mărunțișurile de reparat, tot praful de șters. Și-apoi de la capăt.

Pandemia de Covid-19 nu e calupul de reclame din mijlocul unui film – motiv să te duci până la baie sau să-ți mai iei o bere. Ce facem în vreme de criză chiar ne reprezintă profund! Hai să trăim zilele astea viu și asumat, fiecare în căminul lui. Iar dacă e atât de rău acasă o fi și ăsta un semn că trebuie să schimbăm câte ceva, prin punctele esențiale…