Doi oameni într-un soi de vacanță pe Coasta Atlanticului. Ne-am abadonat rutinele, ne-am odihnit gândurile și ne-am epuizat genunchii descoperind o parte din Portugalia pe două roți. Și-o fărâmă de Spanie. Așa cum ne place nouă cel mai mult să călătorim, să cotrobăim, să umblăm în neștire. Dar nici măcar albumul cu 1600 de poze și filmări nu pot cuprinde frumusețea poveștii pe care am trăit-o. Nu pot cuprinde nuanțele, contrastele, specificul locurilor, frumusețea oamenilor și bucuria că am ajuns să vedem atât de aproape aceste minuni ale naturii.
Mă frământă teama că aș putea uita. Că mi se va șterge albastrul ăla infinit de pe retină. Că-l voi uita pe obrigada. Că se vor duce firele de nisip rămase printre măruntaiele bicicletei. Că va părea aventura asta tot mai mică și mai îndepărtată în zarea amintirilor. Așa că deschid albumul cu poze și filmări. Și mă afund. În culorile splendide ale acestei părți de Europă. În oceanul pe care l-am îmbrățișat zile la rând din priviri, căruia i-am mulțumim pentru imensitatea de frumos, de frământare și de pace la un loc. În senzația de zbor liber, de libertate, de neîngrădire pe care mi le-a dat pedalatul de la începuturile lui. Mă trec fiorii nostalgiei, rămân cu un zâmbet prelung și îmi zic: Wow, chiar ai făcut asta! Și cât de frumooos a fost!!
Cum se naște o așa aventură?, m-am întrebat. Chiar am trăit asta sau doar am visat? Mi-e încă greu să cred în visuri împlinite și în povești cu final fericit. Dar pedalatul antrenează și mușchii ăștia, nu-i bai!
Planuri, planuri, planuri
Nu mai țin minte exact ordinea pregătirilor de plecare. Dar primele au fost biletele de avion, asta e sigur. București – Lisabona și, retur, Sevilla – București. Am ales intervalul de la începutul lunii mai pentru că atunci erau multe zile libere, în preajma Paștelui și 1 Mai. Plus că urma să ajungem într-o zonă mai caldă și aveam nevoie să prindem zile cu temperaturi rezonabile, fără caniculă.
Pe partea tehnică și a bagajelor nu am avut prea mult de lucru. Mici revizii și verificări la biciclete, căutat cutii în care să le ambalăm și calculat variante de transport până la aeroport. Ne-am gândit și să renunțăm la cort, ca să scăpăm și de saltele și saci de dormit. Dar am revenit la gândul care ne-a însoțit an de an în călătoriile astea pe două roți – că e atât de confortabil să știi că ai mereu un backup pentru a te odihni peste noapte, în caz că nu găsești cazare sau că trebuie să te oprești într-un loc neprevăzut…
Au urmat discuțiile despre rută, pe care o studiaserăm în linii mari: EuroVelo 1 – pe coasta Atlanticului. Iar dacă în alte călătorii aveam planificate segmentele pentru fiecare zi, de data asta am avut zilele atât de aglomerate încât nu am mai reușit să facem planul detaliat. Recunosc, mie una nu mi-a venit a crede că plecăm așa!, cu toate spațiile alea goale în tabelul în care eu notam mereu tooooate detaliile! Cum să te avânți în necunoscut, fără track-uri stabilite pe zile și kilometri?? Uite-așa!… :))
Ce am reușit, totuși, nu era negociabil în călătoria noastră: am luat la puricat google maps-ul și am pus pinuri la tot ce era de văzut. Am petrecut ore în șir de-a lungul coastei și prin localități, parcugând segment cu segment și bifând. Pe alocuri exagerat de multe chestii! Dar ne-a fost de folos, ca să reperăm mai rapid încotro să pornim, ce mai avem de văzut și pe unde să deviem ruta. Las aici link-urile către punctele de interes documentate: Lisabona, Sevilla și ruta pe coastă.
Și-apoi, aproape, aproape, în săptămâna plecării, a venit momentul puzzle-urilor magice. Două cutii prea mari, care trebuiau ajustate, ca să încapă în portbagaj. Două biciclete, desfăcute în bucăți, care urmau să intre în cutii. Și toate bagajele noastre strecurate în spațiile goale din cutii și printre măruntaiele bicicletelor, ca să nu mai fie nevoie să luăm și bagaje de cală. Iar, peste toate astea, a venit și manevra de securizare a fiecărui bagaj, prinderea cu sfoară și benzi adezive. Pentru că o cutie din carton se poate rupe, iar lucrurile neasigurate s-ar putea pierde la transport sau manevrare.
Cum a fost la aeroport?
Ne-am luat o marjă generoasă de timp, am ajuns devreme, am pus cutiile pe un cărucior și au fost chiar ușor de manevrat. Am mers cu ele la cântar, au fost etichetate și apoi ne-a preluat un băiat care ne-a condus la camera de scanat bagajele supradimensionate.
Ca să nu avem surprize nu am pus în bagaj chestii care ar fi putut părea suspecte pe scanner. De tipul flacoanelor mai mari cu produse cosmetice, alte lichide sau fructe. Pentru că ne-ar fi putut cere să desfacem cutiile pentru verificări suplimentare și nu ar fi fost fun deloc.
În Lisabona am căutat banda pentru bagaje XXL, a fost simplu, rapid și ne-am primit cutiile întregi, nevătămate. Dar distracția abia acum începea, căci noi aveam nevoie de două biciclete funcționale și de bagaje compacte, ca să ne deplasăm pe două roți până la cazare. Mihai sugera să mergem undeva afară ca să ne asamblăm bicicletele, dar eu am propus să folosim fundătura aia de terminal, foarte puțin circulată, unde aveam o groază de spațiu. Plus că mai erau niște cutii acolo, semn că mai procedase cineva la fel. Așa că am abuzat puțin de ospitalitatea aeroportului și ne-am desfășurat toooate bagajele, roțile, pedalele, pungile și punguțele. Cam contra-cronometru, căci era deja seară și mai aveam de pedalat câțiva kilometri până în oraș. Eu cu un schimbător defect, aveam să aflu pe parcurs, pe niște urcări zdravene…
Ziua zero – 27 aprilie
Înainte să începem aventura de pedalat ne-am rezervat o zi pentru a explora Lisabona la pas. Am vizitat muzee și am făcut cunoștință cu tradiționalele azulejos – plăci din ceramică colorată care ornează multe fațade, mereu în combinații de culori, forme și motive diferite, superbe. Și-am mai hoinărit pe străzi ore în șir, în căutarea clădirilor emblematice. Și a celebrului funicular Gloria. După care ne-am odihnit la o bere artizanală grozavă, în cinstea aniversării subsemnatei 😀
Aproape prima zi de pedalat
Ziua 1: Lisabona – ferry – Almada – Corroios – 30 km
Viteji ăștia doi, umblăreții! S-au trezit devreme, cu gândul să mai viziteze câteva locuri și muzee înainte de a porni la pedalat! Ce oameni nebuni! Mda, Lisabona este un oraș cu arhitectură fascinantă, cu vegetație superbă, cu multe muzee de răsfoit. Le-aș fi vrut pe toate, dar timpul era puțin. Și pare că nici nu fusese o idee grozavă să umblăm atâta la pas înainte de a porni la pedalat, picioarele îmi urlau deja de durere.
Eram obosită, aveam un ferry de prins, bicicletei mele tot nu îi funcționa un schimbător… Dar am trecut peste mixul de emoții, am reparat ce era de reparat, inclusiv entuziamul meu, și am pornit la drum, apăsând pedală după pedală, căutându-mi ritmul. Și n-am habar cum se simte la alții, dar pentru mine e terapeutic. E o mișcare care mă scutură de ce e negru, care mă aduce în starea de bine, de acceptare. Mă vindecă vântul șuierându-mi la urechi. Mă vindecă senzația de a rostogoli pedalele. Mă vindecă mișcarea asta lină, care mă îndepărtează de stările nasoale de mai de dinainte.
Au fost kilometri puțini, de acomodare cu drumul, cu locurile, cu bicletele încărcate. Cu ritmul. Cu starea. Cu aplicațiile de orientare. Cu florile, verdele mult și nuanțele vesele de peste tot. Cu faptul că toată lumea vorbea engleză și nu aveam unde să îmi exersez portugheza aia puțină pe care o învățasem pe Duolingo.
PortuSpania – cum a botezat Mihai călătoria asta
Ziua 2 – prin Sesimbra și Setubal – 62 km
De-aici a început pedalatul mai zdravăn, cu zeci de kilometri pe zi, cu urcări sau segmente mai lungi. De-aici a început și fascinația pinilor din Portugalia! Căci pleci de-aici, din România, unde asociezi pinul mai degrabă cu muntele. Și ajungi lângă ocean, în zone înțesate de pini gigantici. Rotunzi, ovali sau ciufuliți. Înalți sau foarte scunzi, atingând pământul. Cu coroane dese, prin care abia străpung razele soarelui.
Ne-am văzut de hărțile și de pedalele noastre până la cetatea din Sesimbra. Care era cocoțată tooocmai sus pe un deal, firește. Și așa am inaugurat și urcările unde îți lași sufletul mai în spate, să te urmeze cătinel, în ritmul lunii. Iar tu apeși și-apeși și tot apeși pedalele, cu ochii ațintiți pe punctul ăla din vârf unde ai stabilit că se încheie chinul!
Am bifat apoi și primii kilometri pe drumuri neasfaltate, prin mijlocul unui parc natural. Iar apoi am intrat pe asfaltul care ne ducea și mai aproape de malurile Atlanticului, șerpuind pe marginea unui deal cu privește fabuloasă. Era totul atât de frumos și ne-am oprit de nenumărate ori la pozat și la filmat!
Totuși, orele treceau și aplicațiile nu ne lămureau. Aflaserăm cu o zi înainte despre o porțiune de drum care ar fi fost închis, dar nu găseam nicăieri informații care să ne confirme treaba asta. Am gonit la vale cu bucurie, căci eram sătui deja de urcare. Și… am dat de zid! Fuck! Chiar era foarte închis!, deși Google Maps și Waze ne direcționau pe acolo!! Am evaluat situația, era deja pe înserate și am mai fi avut mulți kilometri de ocolit, începând cu a urca ceea ce tocmai coborâserăm. Ne-am uitat la blocurile de beton, ne-am uitat la panourile de plasă, se vedea limpede că mai trecuseră și alții pe acolo. Mergem? Nu mergem? Mergem! Mihai a decis că trecem bicicletele cu tot cu bagaje peste panurile din beton, ca să economisim timp. Dar ușoare nu erau și nici lesne de manevrat. Iar când tocmai o aterizam și pe cea de-a doua bicicletă în zona interzisă a mai apărut încă un cuplu de bicicliști cu priviri descurajate, fix în aceeași situație ca și noi. Ne-am salutat, am dezbătut în engleză situația și au decis rapid că vor sări și ei gardul, tot încărcați cu bagaje. Sub sloganul ”If we die, we die together”. Îmi pare atât de rău că n-am filmat transferul peste gard, eram prea obosită și îngrijorată de situație…
În zona interzisă treburile erau chiar minunate. Drumul continua de-a lungul plajei, sunt un deal abrupt. Era ferit de peretele stâncos prin tuneluri și plase, dar pe alocuri mai căzuseră câteva pietre, motiv pentru care fusese închis circulației. Deși arăta impecabil…
Știați că… ocean = nisip?
Ziua 3 – Setubal – Carvalhal – Melides – Atdeia de Santo Andre – 57 km
De-aici încolo rutina de dimineață a fost mereu aceeași: strâns bagaje, mic dejun și Mihai pregătind sandwich-uri pentru drum! Pentru care am cumpărat în fiecare seară ingrediente și pe care le-am avut zilnic ca backup, în caz că nu găseam restaurant sau nu aveam timp să oprim. Și ne-au prins bine de fiecare dată; fie că au ținut locul prânzului sau al cinei, la nevoie, fie au fost gustări între mese. Mai ales când unul dintre personaje – nu spunem cine – exclamă de vreo 3-4 ori pe zi: mi-e foameeee!
La 10:30 aveam un ferry din Setubal către o fâșie îngustă, înconjurată de ape, care ne conducea spre partea cea mai spectaculoasă a coastei. După ce ne-am îmbarcat am întâlnit doi băieți, portughezi, care porniseră în prima lor călătorie pe biciclete. Am pălăvrăgit cu ei, le-am povestit despre călătoriile noastre anterioare, le-am oferit niște ponturi, din experiențele noastre, și am schimbat numere de telefon ca mai conversăm despre cum e să descoperi Portugalia pe două roți.
S-au dus repede kilometrii, pedalând cu spor, trecând printre sate micuțe dar înconjurate de terenuri cultivate cu de toate: orez, cartofi dulci, rucola și alte legume pe care nu le-am recunoscut în viteză. Și-apoi plantații întinse cu stejari de plută, măslini și livezi de citrice.
Aș fi zis că mi-a fost ziua suficient de colorată și surprinzătoare, n-aș fi cerut mai mult. Dar nu e ca și cum am putea decide vreodată amănuntele astea pe care le rezervă necunoscutul. Următoarea experiență a fost căutarea unui loc unde să luăm prânzul. Iar nenea Goagăl ne-a condus la O Melidense, un restaurant imposibil de descris în puține cuvinte. Ceva între funny, haotic, foarte colorat, plin de ornamente și accesorii ciudate, de o curățenie îndoielnică (dar am descoperit, mai apoi, că nu era un must pe la ei să fie curat prin restaurante…) în care mișuna un personaj care conversa cu toată lumea deodată și uneori doar pentru el, gesticula, ducea și aducea chestii, vorbea toate limbile, povestea despre restaurant, servea mâncare, băuturi. Iar la final ne-a desenat și o hartă. O figură de om într-un loc cum n-am mai întâlnit vreodată.
După despărțirea de Melides, cu al lui restaurant vesel, am ales un drum off-road, sălbatic și frumos în ansamblu, dar cam greu de pedalat. Adică am început să facem cunoștință cu pedalatul pe nisip, cu pericolele frânatului, cu deparaje, aterizări și kilometri parcurși anevoios. Și cu prima căzătură a mea care nu s-a soldat cu vânătăi… De nisipul din șoșoni n-are rost să mai pomenesc.
Atlanticul la picioarele noastre
Ziua 4: Sines – Porto Covo – Vila Nova de Milfontes – 67 km
A fost o zi cu mult off-road, pe drumuri și poteci destul de bune, ciclabile, cu doar mici porțiuni de afundat în nisip. Până când am ajuns din nou la ocean, de data asta aproape de el, unde întindeai mâna și simțeai că atingi valurile. Unde le auzeai foșnind aproape și distingeai nuanțele dinspre albastrul întunecat al depărtării până la amalgamul de nuanțe turcoaz înspumate la mal.
De acolo am continuat doar de-a lungul țărmului, oprindu-ne pe plaje, pe stânci, traversând pasarelele din lemn amenajate la mal. Am avut cam toate locurile alea doar pentru noi și ne-am dat timp mult pentru pozat sau numai savurat priveliștea. Doar pe alocuri ne-am mai intersectat cu drumeții care umblau la pas pe Rota Vicentina – track-ul local pe care noi am ales să îl parcurgem pe două roți.
Senzații și senzațional
Ziua 5: Almograve – Cavaleiro – Zambujeira do Mar – Odeceixe – Rogil – 68 km
Am avut în fiecare zi de ales între diferite rute, fiecare cu avantaje și dezavantaje. Drumurile asfaltate erau mai rapide dar și mai departe de coastă, iar noi ne doream să fim aproape de valuri ori de natură. Dar, de data asta, am ales drumul neasfaltat ca să evităm traficul de pe șoseaua europeană, singura alternativă disponibilă.
Iar drumul a fost chiar confortabil, trecând printre terenuri întinse cultivate sau cu solarii. Doar că supriza de aici au fost niște sisteme de irigații poziționate chiar lângă drum, de care nu am avut cum să trecem neudați. Ca să nu zicem chiar că nu ne-a mai plouat deloc…
Am umblat mulți kilometri pe drumurile astea, apoi din nou pe nisip până la Cabo Sardão – unul dintre multele faruri încă funcționale de coastă. De acolo tot pe potecile înguste, printre vegetația scundă și deasă, pictată de multele flori în culori aprinse.
Totuși, simțeam un parfum care ne însoțea, care se tot accentua, și m-am oprit de nenumărate ori, strecurându-mi nasul prin toate florile și frunzele, încercând să îi identific sursa. Până la urmă mi-am dat seama de unde venea… Erau florile de Cistacee, care mai sunt cunoscute sub denumirile populare de cistus, trandafir sălbatic, trandafir de stâncă sau trandafir de rocă – din care am aflat că se face mirul. Iar începând din acea zonă erau tot mai dese, mai înflorite și răspândeau un parfum fantastic. Și când declar eu, care nu suport parfumurile, că mirosea bine…
Asta fost o zi luuuungă, am pedalat până târziu, mi-a fost foame continuu, mi-am pierdut bluza roșie cu care aveam atââât de multe amintiri… Dar am luat o cină grozavă. Iar un obicei pe care l-am observat în unele restaurante din Portugalia mi-a plăcut tare mult. Pe masă erau mereu farfurii curate iar noi comandam fiecare altceva. Dar primeam mâncărurile pe mijlocul mesei și uneori garniturile la un loc. Și mi-am dat seama că acolo nu exista diferențierea asta între mâncarea ta și mâncarea mea, fiecare își punea în farfurie din ce se afla pe masă.
Ce de kilometri!
Ziua 6: Aljezur – Bordeira – Vila do Bispo – Sagres – 73 km
Mmmda, a fost o experiență altfel, după atâția ani în care am umblat în gașcă. După atâtea dimineți în care aveam veșnicele discuții că plecăm prea târziu… În Portugalia nu cred că ne-a ieșit în vreo zi pornitul înainte de 10, chiar dacă ne trezeam cu ceva ore înainte. Am strâns cortul devreme, am împachetat bagajele devreme, ne-am așezat la micul dejun, am spălat vasele și… cumva s-a făcut iarăși târziu.
Undeva pe drum, în mijlocul pustietății dintre niște dealuri, am făcut o pauză ca să mâncăm ceva dulce și să ne odihnim puțin. S-a nimerit să oprim în dreptul unei gospodării mici și cochete, cu flori multe crescând la poartă – cale și mușcate mai mari decât văzusem vreodată. Le admiram și le pozam în timp ce ronțăiam dintr-un baton când a ieșit la poartă o bătrânică. Am salutat-o și am schimbat cu ea câteva cuvinte, în portughezo-spaniolo-italiana care mi se lega pe limbă. Singura ocazie, de altfel, să încerc să conversez cu cineva în portugheză, căci în rest se vorbea engleză peste tot, fiind o zonă turistică. La final doamna a rupt câteva garofițe parfumate și mi le-a oferit.
A fost o zi cu mult asfalt, mai caldă decât cele anterioare, dar și cu porțiuni umbrite, șerpuind printre dealuri și păduri. Ne-am depărtat o vreme de ocean și am pedalat mai cu spor, ca să reușim să ajungem și pe la Sagres și Cabo de São Vicente (Capul Sf. Vincent), cel mai sud-vestic colț al Europei, denumit pe vremuri și „capătul lumii”.
La finalul zilei bateriile mele erau deja pe terminate. Dar a trebuit să mai stăm până târziu ca să planificăm zilele următoare, să găsim cazări și să stabilim ruta până la final. Căci zilele alea neplanificate în avans nu ne mai ieșeau la socoteală. Iar vacanța aia lungă nu mai părea atât de lungă…
Battery low!
Ziua 7: Figueira – Salema – Burgau – Praia da Luz – Lagos – Odiaxere – 44 km
După culcatul târziu au urmat cireșele de pe tort: dureri de picioare, un țânțar buclucaș, senzor de schimbat dimineață… Nici Mihai nu se simțea prea grozav în ultimele zile, a consumat puținele medicamente pe care le aveam la noi. Așa că am pornit și mai târziu, după ora 11, cu multă cafea la bord.
Peste toate astea, zilele erau și din ce în ce mai calde. Dar și peisajele tot mai frumoase, ca să compenseze efortul. Dar ca să rămânem aproape de frumosul ăsta aveam de dus și multe urcări pe țărmul vălurit și stâncos. Care nu se simțeau chiar grozav într-o asemenea zi. Mi-a venit ideea să facem o pauză de înghețată, pentru revigorare și încurajare. Dar de la oboseală, plus acel dulce, mi s-a făcut și mai rău, n-am mai găsit putere să mai apăs pedalele la deal. Stadiu în care s-a repetat istoria, oricât aș fi vrut s-o evit – momentul în care preia Mihai și bagajele mele, peste ale lui…
A fost totuși o zi mai scurtă, ajustată așa tocmai pentru că nu ne simțeam în formă. Am văzut multe plaje și stânci fabuloase și am oprit în Lagos, la o spălătorie self-service, ca să ne spălăm și uscăm hainele eficient. Să nu mai fie nevoie să nu mai umblăm cu ele agățate pe biciclete, la uscat, pentru că le-am fi umplut de nisip. Și-am încheiat ziua cu o pizza, în pat, deși mâncasem doar sandwich-uri toată ziua, pentru că mersul până la restaurant îmi părea un efort imens.
Greu la deal și greu la vale
Ziua 8: Figueira – Carvoeiro – Albufeira – 60 km
Am încercat și astăzi o înghețată de încurajare, pe plaja din Carvoeiro. A mers ceva mai bine, chiar m-am bucurat de ea. A urmat apoi o urcaaare, apoi o coborâre, apoi poteci înguste, apoi niște pasarele peste stânci și-apoi… trepte! Multe trepte!!
Ca să le evităm am fi avut de ocolit mult. Iar drumul nostru trebuia să continue musai înainte, de-a lungul coastei, către Farul Alfanzina, minunata plajă Carvalho și Peștera Benagil – considerată cea mai frumoasă peșteră marină din lume. Plus alte stânci celebre și nenumărate puncte de belvedere. Deci, ușor cu bicicletele pe scări, am ales să coborâm cătinel toate treptele care ne-au ieșit în cale.
Și-o porție de vacanță, vă rog!
Ziua 9: Albufeira – Olhos de Agua – Quarteira – 30 km
Oricât am fi afirmat că suntem în concediu, în vacanță sau orice altă titulatură cu iz de relaxare, să împachetezi, despachetezi și pedalezi zi de zi e departe de-a fi un fleac. Ori apeși pedalele și îți soliciți mușchii, ori planifici și cauți și îți pui mintea la treabă.
Ziua asta a fost singura în care chiar ne-am trezit devreme, chiar am strâns totul rapid și ne-am mișcat cu spor! Dar asta pentru că aveam programat un tur cu barca și trebuia să ajungem la ora stabilită la debarcader! :))
De pe apă, de-a lungul coastei, practic am revăzut din alte unghiuri toate stâncile și grotele pe lângă care trecuserăm zilele anterioare. Și a fost o schimbare de perspectivă minunată! Nici n-are rost să mai menționez că a fost mult mai spectaculos! Și mai relaxant! Și am avut și vremea grozavă, cu un cer fabulos. Iar turul s-a încheiat în larg, în căutarea delfinilor. După ce am înaintat o vreme încetișor, așteptând să vedem dacă apar sau nu… am avut supriza să vedem chiar o specie rară și foarte frumoasă – o familie de delfini Risso (video).
Ne-am pedalat segmentul mic de kilometri pe ziua de azi. Un drum lin, comod, cu vânt din spate. Am mai dat de niște drumuri închise pentru lucrări, dar ne-am strecurat pe lângă utilaje și ne-am văzut de calea noastră. Căci ăsta e avantajul de a călători pe două roți și a putea trece cu ușurință pe unde o mașină nu încape.
Și-am mai primit o porție de relaxare și seara, la hotel, pe marginea piscinei, întinsă pe un șezlong la soare. N-a fost porția chiar pe măsura poftei mele, dar am bifat și treaba asta, în mijlocul atâtor stațiuni în care oamenii vin pentru odihnă, nu ca noi…
Aproape plajă cu aproape ceva soare
Ziua 10: Faro – Olhao – Fuzeta – 45 km
O zi toridă, încă de la primele ore. Dar urmăream prognoza zi de zi și știam bine ce ne așteaptă. Track-ul ne-a dus pe drumuri neasfaltate, poteci, pasarele, pe plajă și chiar… ne indica către dreapta, direct prin apă, la un moment dat… Ne-am oprit debusolați. Din fericire au apărut imediat niște bicicliști care ne-au arătat poteca magică din spatele unei case, pe unde trecuseră ei.
De altfel, am interacționat cam în fiecare zi cu bicicliști de toate felurile, vârstele și națiile. Cu unii ne intersectam pe drum, erau călători ca și noi. Alții ne cereau indicații, alții ne recomandau pe unde să mergem sau unde să mâncăm. Iar unii oameni pur și simplu veneau la noi, întrebându-ne de unde venim, încontro mergem, care e planul, spunându-ne apoi că și ei sunt bicicliși. Într-un camping chiar am schimbat impresii cu o doamnă care ne povestea că e plecată 9 luni pe an, împreună cu soțul ei, și pedalează peste tot prin Europa, aveau un palmares impresionant. Și mult mai multe bagaje decât noi, desigur. După cum probabil că intuiți povestea asta mi-a sădit niște idei… 😀
Am încheiat ziua într-un alt camping, aproape de plajă. Am montat cortul și ne-am grăbit să prindem ultimele raze de soare, visând să stăm întinși. Mai mult eu, eu eram cea care tânjea după ceva care să semene cu adevărat a vacanță! Dar pe ce să ne întindem, că doar n-am plecat cu echipament de plajă la noi!? Doar costume de baie aveam, un prosop mai măricel… iar zona de șezlonguri era deja închisă. Deci s-a spulberat și visul ăsta, al bronzului mai uniform, la final de zi. De intrat în apă nici nu putea fi vorba, era rece ca gheața.
Singura recompensă primită a fost cina la un restaurant micuț. Am mâncat un pește excelent! Ceea ce, de altfel, ne-a fost o mare bucurie mai peste tot pe unde am umblat în Portugalia – să găsim feluriți pești proaspeți, de care nu prea aveam habar, preparați la grătar, foarte gustoși. Iar prețurile la pește și fructe de mare erau cam aceleași restul felurilor de mâncare din meniuri, ba chiar și mai ieftine uneori!
La granița Portugaliei
Ziua 11: Tavira – Vila Real de Santo Antonio – 47 km
Se simte oboseala după atâtea zile. Se simte și lipsa entuziasmului după ce te depărtezi de coasta Altanticului și nimic nu mai pare atât de grozav. Se simte deja și alergia la polen. Se simte și apropierea finish-ului
Ne-am început ziua pedalând printre bazine de recoltare a sării, dându-ne cu părerea despre procedeul de evaporare și metodele prin care ajunge sarea de mare pe mesele noastre. Apoi drumul ne-a purtat printre ferme de crabi care mișunau în grabă și produceau un zumzet fantastic. Am risipit măcar vreo oră tot încercând să îi filmăm, să îi pozăm. Și am continuat mult pe nonasflat, pe tot felul de diguri, poteci, prin păduri, printre livezi imense de citrice, de avocado, viță de vie, terenuri cultivate, sere, păduri de pin…
Am hoinărit pe străduțele din Tavira, pentru că îmi părea a fi o localitate autentic portugheză, cu arhitectură frumoasă, diferită față de cea a stațiunilor turistice în care nu prea aveam nimic de văzut. La fel și în Vila Real de Santo Antonio, orașul de la graniță de unde se vedea Spania peste râul Guadiana. Unde am și rămas peste noapte, ”distrându-mă” cu telefonul meu care se tot muta de pe un fus orar pe altul, trezindu-mă din oră în oră, până mi-am dat seama să îl trec pe mod avion.
Ola, Espana!
Ziua 12: Ayamonte – Lepe – Cartaya – Huelva – 56 km
Ne-am împachetat bagajele foarte rapid, are și o cameră mică de hotel avantajul ei! Și am pornit către bacul care urma să ne treacă din Portugalia în Spania, la ora 10:00. Adică ora 11:00 pe celălalt mal. Ei îi spun ferry, eu îi zic bac, pentru că arăta și mergea fix ca bacurile de la Galați și de la Brăila :))
Am dat un tur rapid prin Ayamonte – un orășel chiar foarte drăguț! – și am pornit pe drumul care ne-a purtat vreo 10 km pe o potecă de drumeție peste diguri, frumoasă, cu păsări sălbatice și iarăși crabi mulți. Pe unde ne-am tot intersectat cu un grup de bicicliști care mergeau tot către Huelva. Apoi am ajuns și printre niște livezi de nectarine, pe care le-am și degustat. Dar mai departe poteca devenea tot mai prăfoasă, până la o porțiune unde ne-am afundat într-un strat gros de nisip fin, cumplit de greu de pedalat. După ce m-am dezechilibrat de câteva ori, o dată ce am pus piciorul jos nu am mai reușit să mai pornesc prin praful ala și a trebuit să împing. Un deliciu!
Așa că am abandonat poteca și am continuat pe drumul județean. Am oprit să aruncăm măcar câte o privire prin Lepe și Cartaya, iar apoi track-ul ne-a surprins cu niște piste faine, pe lângă drumul principal, pe lângă autostradă și prin păduri răcoroase de pin.
Seara, ajunși în Huelva, ne-am cazat și apoi am ieșit să ne plimbăm și să mâncăm ceva. Și a fost o mare supriză de observăm diferențele dintre restaurantele portugheze, pe care o experimentaserăm atâtea zile la rând, și cele spaniole. Nu mai aveam cu cine să discutăm în engleză, nu știa nici google să ne traducă felurile din meniuri, dar n-am găsit nici salate de legume, nici paste, nici cărnuri preparate mai simplu, nimic care să poată fi considerată o mâncare mai light, se seară. Am comandat mai la ghici, în spaniola pe care am învățat-o din telenovele, și am primit niște carne prăjită în crustă de pesmet și o ”salată” care era, de fapt, cartof scăldat în maioneză. Bine că măcar berea era conform așteptărilor!
Ziua 13, cu noroc, că am ajuns cu bine la final
În ultima zi pe două roți am pedalat puțin prin Huelva, vizitând orașul, apoi am mers la gară, ne-am suit în tren și am mai pedalat încă puțin prin Sevilla, de la gară până la cazare. Ar fi putut fi o altă zi lungă sau foarte lungă pe biciclete, dar nu mai aveam locuri prea grozave de văzut iar căldura începea să fie chiar chinuitoare, de-a dreptul caniculă, depășind 40 de grade la soare. Așa că am abandonat pedalele pentru o porție binemeritată de confort și răcoare.
Ajunși în Sevilla, ne-am lăsat bicicletele și am pornit către cel mai apropiat magazin Decathlon ca să căutăm cutiile de care aveam nevoie ca să ne întoarcem acasă. Ce să vezi? Când am reușit să ne înțelegem cu tipul din magazin și a priceput ce căutăm… ne-a zis că are exact două cutii, de la biciclete pe care le primise în acea zi. Ce noroc mai mare de atât să avem!? Mulțumim, Decathlon, și angajaților voștri, pentru cutiile care ne-au servit la transport, în ambele direcții! 😀
Am o poză cu Mihai zâmbitor, plimbând cutiile astea goale prin Sevilla. S-au cam cei de la hotel că ne-am suit cu bicicletele și cu ditamai cutiile pe terasa lor, dar au fost amabili și înțelegători. Din păcate nu am o poză cu Mihai cărând și cutiile pline, rând pe rând, până în stația de autobuz către aeroport. Cărându-le și pe scări, căci se stricase liftul la hotel cu o seară înainte. El a fost eroul transportării giganților ăstora, eu am contribuit doar la ambalare, despachetare și dat cu părerea.
I Love Sevilla!
După ce ne-am asigurat că avem cutiile pentru retur a început și micul nostru city-break în Sevilla. Care a fost și el cam scurt și chinuit pentru cât de fascinant este orașul, câte are el de oferit. Am hoinărit seara întreagă, ne-am plănuit apoi ziua următoare când am mai adunat la pas vreo 18 kilometri și am mai explorat umblat și în ultima zi, după ce am terminat de împachetat bicicletele. Dar tot am rămas cu senzația că am petrecut prea puțin timp acolo, că nu i-am respirat suficient farmecul, că nu m-am holbat destul la arhitectura și clădirile lui fabuloase.
M-au amuzat zilele astea puține, la final, prin Spania. Încercasem timp de mai bine de jumătate de an să învăț portugheza, prinsesem ceva cuvinte și expresii, dar îmi venea greu să le găsesc în memorie. Și nici nu am prea avut ocazia să fiu nevoită să le folosesc, căci tranzitaserăm zone umblate de mulți turiști, unde se vorbea engleza peste tot. Dar când am trecut de granița Portugaliei, pe meleagurile spaniole, unde ni se tot întâmpla să dăm de persoane care nu vorbeau engleza, mi s-a reactivat deodată memoria cuvintelor din telenovele. Și din muzica latino. Și din tot ceea ce citeam sau auzeam și îmi părea mult mai simplu de tradus. Deci nu m-am uitat degeaba la telenovele alea, prin adolescență, daaa!?
Bilanțul
A fost o experiență inedită pentru noi, din multe puncte de vedere. Mai întâi planificarea zborurilor, care s-au mai decalat de la o zi la alta și au trebuit ajustate și cazările. Și rigiditatea planificării pe care o implică călătoria cu avionul, căci trebuia musai să ne încadrăm în intervalul fixat. Am făcut și o toxiinfecție alimentară cu două săptămâni înainte de plecare, am stat câteva zile în pat, dar eram cu gândul doar la a mă face bine ca să pot ajunge la aeroport. Au fost deosebite și spectaculoase și meleagurile pe care am ajuns. Și-ar fi fost mult mai ușor de străbătutu pe două roți, fără diferențe mari de nivel, dacă n-ar fi existat nisipul ăla chinuitor.
Dar a fost ușor bagajul. Ca și kilograme, ca și pregătire a lui. Am plecat cu aceleași lucruri pe care le împachetăm în fiecare an, a fost cam aceeași rutină și ne-am bucurat să fie așa. Chiar analizam lucrurile, în timp ce le împachetam și le despachetam: tricoul ăsta l-am avut în toate călătoriile pe două roți; și pe ăsta; și pantalonii ăștia; și pelerina asta… Doar la pantalonii cu bazon am renunțat de tot. Pentru că anii trecuți ajungeam să nu mai pot purta niciuna dintre perechi, din cauza disconfortului din zona cusăturilor, după atâtea zile de stat în șa. Și mi-a fost foarte bine fără ei!
Ne-am întrebat de multe ori dacă ar fi fost o călătorie de făcut în mai mulți oameni. Au fost multe argumente pro și contra. Cert este că anul ăsta nu s-a legat planul cu ceilalți, probabil pentru că am vrut noi prea multe zile de concediu. Dar ne-a fost atât de greu în unele locuri să găsim cazări la prețuri rezonabile și, mai ales, să găsim unde să ne lăsăm bicicletele peste noapte, chiar și pentru doi oameni! Au dormit bițele noastre într-un magazin, la recepția unui hotel, pe acoperișuri și terase și chiar și în camera noastră, atunci când n-am găsit un loc safe pentru ele 🙂
Călătoarea pe două roți
De-ar fi să pot cântări cumva cât m-am mai împrietenit cu mine de-a lungul tuturor sutelor de kilometri pe care i-am parcurs pe bicicletă în cei șapte ani. Cât am ajuns să mă cunosc în plus, să am răbdare cu mine, să nu îmi mai vorbesc urât. Cât am învățat să mă scutur rapid de emoțiile care mă copleșesc, să trec peste supărările izvorâte din oboseală, să mă bucur de ceea ce trăiesc, de locurile care mă primesc.
Am auzit de multe ori că e greu ceea ce facem noi, pedalatul ăsta zile la rând. Și obișnuiam să răspund că nu este, că oricine poate face asta. Fără să pun în balanță atât de multe detalii. Iar în ultimii ani, plecând în Ungaria, Slovenia și Portugalia, chiar a fost mai obositor și mai complicat de planificat. Dar am conștientizat și eu greul acela, mesajele corpului care se simte torturat, lipsa timpului pentru relaxare, rutina fără pauze, presiunea fiecărei zile, glicemiile pe care nu le-am mai putut stăpâni după o săptămână de efort. N-am să renunț la a face asta, pentru că îmi place atât de mult. Dar nu voi mai spune vreodată că nu este greu!
Rămâne pentru mine undeva în topul lucrurilor pe care mi-aș dori să le fac viața întreagă. Să mă ducă balamalele ani mulți de acum. Căci am călătorit și cu mașina, cu trenul, cu avionul, cu vaporul și pe jos… dar ritmul bicicletei e preferatul meu. Cu tot amalgamul de senzații și emoții care vin la pachet.
Festina lente!
Album cu amintiri aici
Și povestea, pe scurt, într-un colaj video:
