Primul an cu tip 1

Împlinesc astăzi un an de la prima injecție cu insulină. De la prima utilizare a glucometrului. De la diagnosticul ”diabet de tip 1”. De la prima interacțiune cu medicul diabetolog, care a ținut să mă asigure de nenumărate ori că voi putea duce o viață normală. Un an întreg de calcule peste calcule, înțepături, alarme, experimente, documentări și întrebări la care am căutat răspunsuri până în pânzele albe. A fost greu? A fost ușor?… Imposibil de estimat. Dar a fost extrem de provocator, e limpede!

Știu că relatarea asta poate părea cumplită. Unele persoane m-au întrebat cum am primit vestea. Și le-am povestit cum am descoperit cu câteva zile înainte de internare, pe google, și apoi în analize, că am diabet. Eram pregătită – răspundeam. De fapt, mai târziu mi-am dat seama că cetoacidoza mă anesteziase… În perioada aia aveam insomnii, crampe musculare, tulburări de vedere, sete permanentă, kilograme pierdute peste noapte, dureri de stomac și cea mai îngrozitoare lipsă de concentrare. Starea mea fizică nu era compatibilă cu panica, de fapt. Niciun diagnostic abstract – pentru mine, atunci – nu putea să mă înspăimânte mai rău decât faptul că nu reușeam să rețin câte unități de insulină aveam de făcut. Adică un simplu ”cinci”…

Am avut noroc de un medic grozav, care mi-a oferit o groază de informații, mi-a explicat, mi-a calculat și mi-a repetat apoi, zilnic, amănuntele cheie. Am avut parte și de un noiembrie cald, însorit, în care mă puteam plimba ore în șir pe afară. Dar mi-a fost ușor și pentru că nu am suferit prea mult la vestea că nu voi mai putea consuma tot felul de alimente cu mult zahăr sau făinoase sau alcool. Și a venit la fix și pandemia, care m-a ținut mai mult acasă și mi-a oferit timpul să experimentez diverse tipuri de alimentație, rețete noi și o monitorizare atentă a glicemiei.

Dacă ar fi să îndrum astăzi o persoană nou diagnosticată cu diabet de tip 1 i-aș indica trei direcții esențiale: concediu (sau vacanță, după caz…), documentare și experimentare. Eu am avut concediu medical patru săptămâni, dintre care două le-am petrecut la Centrul Medical ”Cristian Șerban” de la Buziaș. Iar în timpul ăsta nu am făcut decât să citesc despre viața cu diabet, să îmi calculez absolut tot ce mâncam și să încerc să păstrez valorile glicemice cât mai bune. Pentru documentare am folosit cărțile despre diabetul de tip 1 publicate la Buziaș, video-uril de pe youtube, grupurile dedicate de pe facebook, articole online și ghidul complet scris de doctorul Bernstein, care explică diabetul până la cel mai mic amănunt. Cât despre experimente… multe dintre ele sunt trecute acum la capitolul ”greșeli”, despre care voi povesti cândva 😀  Dar mi-am făcut curaj să îmi calibrez calculele și programul de mese cu toate celelalte lucruri pe care mi le doream în programul meu de zi cu zi, să îmi adaptez diabetul la stilul meu de viață, și nu invers.

Îmi amintesc că în primele zile ale lui 2020 o prietenă m-a întrebat ce planuri aveam pentru noul an. I-am spus că de data asta era cel mai simplu pentru mine să îmi stabilesc rezoluții. Urma să reeditez o groază de experiențe, în varianta lor ”cu diabet”. Primele deserturi fără zahăr, primul înot cu diabet, primul film fără floricele, prima drumeție… primul pedalat… primul concurs cu glucometru și pliculețe de zahăr în buzunar… Dar pe lângă toate astea au fost și experiențe cu totul noi, pe care le-am savurat fără vreo teamă.

Astăzi aș putea zice că:

Primul an este cel în care te transformi dintr-un complet neștiutor într-o persoană capabilă să își suplinească cu brio ”moartea” pancreasului.

Primul an este intervalul în care renunți să mai vorbești despre tine ca pacient. Trebuie să te descurci asta toată viața! Doar n-o să-ți zici în fiecare zi că ești bolnav/ă?

Primul an ar trebui să îți fie de ajuns ca să te hotărăști cum vrei să trăiești mai departe, să îți stabilești o rutină și să renunți la a mai încerca să le explici oamenilor ce poți și ce nu poți mănca.

Primul an merită sărbătorit, pentru că este plin de nenumărate victorii pentru orice insulinodependent, sunt convinsă!

 

Astăzi simt că trăiesc în versiunea mea cea mai puternică, mai disciplinată și mai motivată. Și le mulțumesc tuturor oamenilor care m-au încurajat și m-au inspirat în acest timp.

 

It’s a rebirthday!

Ana Elisabeta Beliu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top