Superhombre. Un documentar despre Horia Colibășanu – alpinistul și omul

Superhombre. Un documentar despre Horia Colibășanu - alpinistul și omul

69 de minute care ilustrează, fără filtre, viața unui alpinist. Pe munte, acasă și la job. Superhombre este un documentar despre Horia Colibășanu, cel mai performant alpinist de mare altitudine din România. O încercare de a aduce pe ecrane imaginea de ansamblu a performanței și ce implică ea, până să cucerești Everestul sau orice alt superlativ fixat în mintea ta.

Superhombre este filmul care îți lasă loc să te mai gândești. Să te pui în pielea personajului principal. Să înțelegi că nu e nevoie să fii făcut din vreo stofă aparte ca să ajungi la reușită. Pare o încercare de a aduce ”legendele vii” mai aproape de oamenii care amână să creadă în visele lor. Sau – cum spunea chiar Horia după film – să explice că poți avea viața aia ”normală”, a tuturor, pe lângă care să îmbraci din când în când hainele pasiunii tale, cele care îți dau puteri nebănuite și te fac să te simți cam ca un supererou.

Toată documentarea filmului a durat 3 ani și a adunat peste 100 de ore de filmări despre viața lui Horia Colibășanu. Acasă, la Timișoara, alătură de familie și în cabinetul stomatologic. La antrenamente și pregătiri pentru ascensiuni. În expediția solo, fără oxigen suplimentar sau șerpași, către Everestul pe care îl ratase deja de două ori. O viață în care pacienții îl întreabă dacă mai are timp să meargă pe munte, iar cei cu care merge pe munte îl întreabă dacă mai are timp să treacă pe la cabinet – după cum povestea protagonistul la Morning Glory.

Am așteptat filmul cu nerăbdare și am fost curioasă ce anume va trezi în mine, ce imagini mă vor impresiona și ce sentimente vor ieși la iveală. Am umblat de câteva ori pe munte, am mers prin nămeți, am dormit în corturi zdruncinate de vânt, am gâfâit la deal… am experimentat măcar la nivelul vârfului unghiei mici unele dintre lucrurile petrecute în film. Mai puțin acela de a privi cu neputință moartea. Ce m-a ținut mereu acolo, atentă la ecran, a fost chipul lui Horia, neprelucrat, reflectându-i fidel stările și trăirile. Îi poți citi pe față nerăbdarea, bucuria, preocuparea, durerea și câte altele îl încearcă în parcursul lui până la atingerea unui vis atât de dificil și de măreț.

„Scrutător fără să fie indecent, e cumpătat în sublinierea relaţiei pericol-reuşită, e atent la eroizare încât să o facă să treacă drept normalitate umană. Un film pe care îl urmăreşti cu plăcere, cu un happy-end ştiut. Rămâne să descoperi cât de happy e end-ul”, scria criticul Lucian Maier pentru LiterNet.

După documentar, în stația de autobuz, am intrat într-un cerc în care se prezentau impresiile după film. Nu toate entuaziaste. Unele voci spuneau că nu li s-a părut chiar wow, că filmările au o calitate slabă sau că prezintă prea mult din viața de familie și profesională. M-am întrebat, doar pentru mine, dacă nu cumva ne uităm noi prea mult la producții făcute cu bani mulți pentru a aduce bani și mai mulți. Dacă mai avem capacitatea de a aprecia demersul unor oameni de a spune o poveste ce ilustrează drumul real, și deloc roz, către performanță. Dacă nu cumva ar trebui să lăsăm la o parte, măcar pentru o vreme, toate peliculele Hollywood-iene, care se derulează pe repede ’nainte, cu mult sclipici. Și să ne reeducăm cu ceva filme sau documentare mai low buget, spre a înțelege ce e în spatele filmului și nu efectele speciale care ne sunt aruncate în ochi.

Îi mulțumesc lui Horia Colibășanu și echipei Superhombre pentru îndrăzneala de a crede în țeluri și a le lăsa la vederea oricui. Fără senzațional și fără coloană sonoră dramatică. Ca și cum ar fi pentru și despre oricare dintre noi…

Aștept părerea ta după film. Sau înainte… dacă nu ai de gând să-l vezi 😀

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.